1 decembrie – Ziua triumfalismului etno-naționalist, festival al demagogiei patriotarde – considerații post Ziua Națională a României

Un prieten care trăiește ca și mine în Diaspora de mult timp mi-a scris: “constat că ești la fel de alergic ca și mine la urările de La Mulți Ani primite de 1 decembrie de la diverși neaveniți, inclusiv unii stabiliți la Paris de zeci de ani…” Prietenul se referea la postările mele de pe Facebook în care îmi exprimam, așa cum o fac în fiecare an, opinia despre caracterul complet nepotrivit al zilei de 1 decembrie 1918 ca Zi Națională a României. Dar despre asta ceva mai târziu.

Mai întâi, ca să nu fiu acuzat de ipocrizie, trebuie să spun că am participat la recepția oferită de ambasadoarea României la Londra, Laura Popescu. Am făcut aceasta nu fiindcă era Ziua Națională, ci pentru că am fost invitat de această distinsă diplomată. Știu ce spun, vorbind comparativ, pentru că trăiesc la Londra de peste 31 de ani.

Am participat la această recepție și pentru că știam că mă voi întâlni cu prieteni și cunoscuți și am avut bucuria de a-i revedea, între alții, pe fostul meu coleg de la BBC World Service, Dorian Galbinski, autorul auto-biografiei de excepție “Viața trece ca un glonț”, pe medicul pneumolog Tudor Toma, un adevărat erou al luptei cu Covid, și Ștefan Dascălu, doctorand în imunologie la Universitatea Oxford, un alt erou, de data asta al luptei neobosite împotriva imbecilității covido-sceptice care a ucis atâția oameni. Mi-a făcut o mare plăcere să-l cunosc pe istoricul Daniel Citirigă, profesor la Universitatea Ovidius din Constanța, cu care sunt prieten pe Facebook.

Am ascultat discursul la obiect și de ținută al ambasadoarei Laura Popescu, urmat de două discursuri pentru care adjectivul jalnic nu poate fi decât un eufemism. Primul al secretarului de stat la Departamentul Românilor de Pretutindeni, Gheorghe Cârciu, care mi-a lăsat impresia unui analfabet funcțional. Al doilea al mitropolitului Iosif, al Europei Occidentale care păstorește mai multe milioane de români din Diaspora, un discurs în linia național-ortodoxistă de care se leagă în bună măsură eșecul democrației și al României Mari dinainte de 1944. Discursul era atât de penibil încât foarte puțini îl ascultau, oamenii vorbeau și am avut parte și de o admonestare din partea unei femei cu o decorație în piept care se plimba încruntată printre invitați, aducându-i la ordine, ca o dirigintă.

Am aflat ulterior de pe TikTok de tulburarea ordinii publice de români din Londra cu prilejul Zilei Naționale (cel mai mare oraș românesc din afara României și a Republicii Moldova – circa 160.000 potrivit recensământului din 2021), soldate cu ciocniri cu polițiști, care nu fac cinste României, ca să mă exprim din nou eufemistic.

Revin acum la opinia potrivit căreia ziua de 1 decembrie nu e deloc potrivită ca Zi Națională. Prima constatare e că nu este o zi a unității, din cauza faptului că 1 decembrie 1918 e pentru unguri – nu doar pentru cei din România – o zi a tragediei naționale, când Ungaria a pierdut o provincie care aparținuse, într-o formă sau alta, unui stat maghiar. Deci nu le poți cere ungurilor din România, care e țara lor, în ținuturile unde au rădăcini mai vechi decât mulți români, să joace hora de bucurie că trăiesc într-un stat care adeseori îi tratează ca dușmani. Defilări militare în secuime sau afirmația unei directoare de școală din județul Bacău că nu cheamă elevii unguri la ceremonia de 1 decembrie (pentru care a fost, pe drept, destituită).

Desigur, se poate spune că unii maghiari din România sunt ostili statului român, că UDMR, parte a din coaliția de guvernare, cu posturi de miniștri, acționează tot mai mult ca o filială a FIDESZ în România sau că premierul Ungariei, Viktor Orban, cu manifestările sale ostentativ iredentiste nu face decât să provoace un stat – România – dominat de peste un secol de sentimente de insecuritate și complexe de inferioritate.

Declarația privind drepturile minorităților de la 1 decembrie 1918  a rămas un deziderat. Statul român unitar, centralizat și corupt a dezamăgit așteptările nu doar pe cele ale minoritarilor, ci și pe cele ale românilor din noile provincii, cu precădere Transilvania și Basarabia.

Drepturile tuturor evreilor ca cetățeni au fost recunoscute abia în 1923 (și anulate pentru peste 200.000 de evrei ca urmare a măsurilor luate de guvernul fascist Goga-Cuza în 1938), la presiunea statelor occidentale, pentru ca în 1924 să fie desființate școlile de limbă ucraineană, ceea ce a antagonizat această minoritate, un aliat potențial în Bucovina și Basarabia, unde elitele urbane erau germane și evreiești, respectiv rusești și evreiești (nu e de mirare că mulți ucraineni au văzut 28 iunie 1940 ca „eliberarea Bucovinei de sub jugul românesc”. Campania împotriva vorbirii limbii ruse în Basarabia, neînființarea unei universități la Chișinău, trimiterea acolo de funcționari corupți și brutali, precum și forțarea calendarului gregorian (stil nou) pentru Mitropolia Basarabiei (greșeală care nu a mai fost repetată după 1990 la reînființarea acestei mitropolii) au contribuit la antagonizarea unei bune părți a populației din această provincie estică, unde identitatea românească era cea mai slabă sau chiar inexistentă, după mai bine un secol de rusificare a Basarabiei.

1 decembrie 1918 a fost un moment de vârf pentru naționaliștii români și de atunci încolo lucrurile au mers din rău în mai rău sfârșind cu catastrofa din 1940. Instaurarea regimului comunist de către tancurile sovietice după 23 august 1944 a dus în mod paradoxal la “purificarea” națiunii dorită de extremiștii de dreapta interbelici și începută de Ion Antonescu: evreii și germanii au plecat, în bună parte vânduți ca o marfă, mulți unguri au plecat și ei, Biserica Unită cu Roma – văzută ca un corp străin de regim, parțial și de cel de după 1990 – este o rămășiță, lăsând Biserica Ortodoxă, cu un discurs naționalist, uneori extrem, într-o poziție de monopol.

Iată de ce consider că data de 1 decembrie este total nepotrivită ca zi națională, pentru că nu este generatoare de unitate, ci de naționalism-patriotard și demagogie. Mai este un considerent de natură practică. Îmi aduc aminte de o discuție cu istoricul Neagu Djuvara, acum vreo 25 de ani în care el susținea că 10 mai – Ziua Națională înainte de regimul comunist (care sărbătorea pe 23 august) – era mai potrivită și datorită anotimpului, primăvara. Poate că acesta este cel mai puternic argument în favoarea abandonării lui 1 decembrie ca Zi Națională.

În final aș dori să revin la urarea La Mulți Ani de Ziua Națională. Mie personal mi se pare ridicolă. Și ca o concluzie, îl citez pe Corneliu Coposu, la care revin mereu într-un astfel de context: „Patriotismul este o dragoste discretă pentru ţară, o disponibilitate de a-ţi da oricând viaţa pentru ea şi de a nu mărturisi acest sentiment. Găsesc că afişarea patriotismului este indecentă. Un om care simte dragostea pentru ţară, un om care este decis ca în interesul ţării să-şi sacrifice propria existenţă nu are să se bată pe piept cu sentimentul acesta.”