10 dintre cele mai bune filme despre alegerile prezidențiale din SUA

Tensiunea crește în cursa pentru Casa Albă și această tensiune se regăsește în cele mai captivante drame politice, comedii și documentare de la Hollywood, arată BBC. 

Actuala campanie poate fi cea mai tumultoasă din istoria SUA, cu o schimbare târzie de candidat și două dezbateri dramatice, precum și cu posibilitatea a primei femei președinte. Cu toate acestea, cursa pentru Casa Albă îi intrigă pe cineaști de zeci de ani, cu unele rezultate surprinzătoare. Chiar și Frank Capra, cel mai bun din cinematografia americană, a aruncat un ochi sceptic asupra procesului. Unele filme sunt ficțiuni abia voalate, altele fantezii premonitorii, dar toate găsesc teme care merg la inima democrației și idealurilor americane. Iată câteva dintre cele mai bune filme despre alegerile prezidențiale, inclusiv o bijuterie subapreciată de la Mike Nichols și Elaine May, o alta cu Ryan Gosling și George Clooney și West Wing de la Aaron Sorkin, arată BBC.

1. Primary Colors (1998) regizat de Mike Nichols

Unul dintre cele mai bune și mai puțin cunoscute filme ale lui Mike Nichols, cu un scenariu strălucitor de Elaine May, această satiră urmărește o versiune fictivă deloc voalată a lui Bill Clinton prin alegerile primare în drumul său spre Casa Albă. John Travolta este improbabil, dar strălucitor în rolul lui Jack Stanton, un guvernator din Sud care poate să se descurce prin farmec în orice situație. Travolta captează carisma lui Clinton, precum și privirile empatice de genul „îți simt durerea”, fără a deveni o caricatură. Emma Thompson o interpretează pe soția sa, Susan, o Hillary înainte de a avea o carieră politică proprie, dar ale cărei instincte sunt la fel de ascuțite ca ale oricui. Bazat pe romanul din 1996 al jurnalistului Joe Klein (publicat inițial sub titlul Anonymous), filmul trece prin culisele campaniei, în timp ce aceasta încearcă să risipească zvonurile – unele adevărate, altele nu – despre afemeiarea lui Stanton. Adrian Lester, în rolul unui tânăr manager de campanie idealist, întruchipează tema inocenței pierdute care străbate atâtea filme despre alegerile din SUA. Filmul este, de asemenea, foarte amuzant, chiar dacă ridică una dintre întrebările fundamentale ale politicii din secolele XX și XXI: contează un pic de manipulare și subterfugiu dacă ajută la aducerea la Casa Albă a cuiva care va face cel mai bine pentru SUA? Stanton susține că până și Lincoln a întinat adevărul.

2. All the President’s Men (1976) regizat de Alan J Pakula

Unul dintre marile filme ale timpului nostru, All the President’s Men este, desigur, despre jurnalism. Dar mai uitați-vă o dată și veți vedea cât de mult este și despre politica murdară de campanie. Atunci când Robert Redford și Dustin Hoffman, în rolul reporterilor de la Washington Post Bob Woodward și Carl Bernstein, urmăresc adevărul din spatele spargerii de la Watergate și al mușamalizării care a dus la demisia lui Richard Nixon, o mare parte din investigația lor îi conduce la CREEP, acronimul exact pentru Comitetul Republican pentru Realegerea Președintelui. Încercarea eșuată a acestui comitet de a fura informații de la sediul Comitetului Național Democrat din clădirea Watergate a fost doar primul indiciu care a dus la dezvăluirea a tot felul de alte lucruri înfiorătoare din campanie, de la plăți ilegale la asasinarea caracterului. Plin de suspans de fiecare dată când îl vizionați, filmul împletește frumos multe fire despre SUA. Corupția din spatele campaniei lui Nixon din 1972 este una dintre temele sale cu un impact de durată și avertisment.

3. Wag the Dog (1997) regizat de Barry Levinson

Această satiră din anii ’90 pare mai actuală ca niciodată, în epoca inteligenței artificiale și a disputelor cu privire la ce constituie un fapt. Robert De Niro este în cea mai bună formă a sa în rolul lui Conrad Brean, un consultant de campanie chemat atunci când o poveste despre relația președintelui cu o tânără apare cu două săptămâni înainte de alegerile care îl vor menține în funcție. (O paranteză uluitoare: filmul a fost lansat cu doar o lună înainte de izbucnirea scandalului Clinton-Lewinsky. Președinția Clinton a fost într-adevăr un dar pentru cineaști). Pentru a salva campania, Brean recrutează un producător de la Hollywood – interpretat în mod hilar de Dustin Hoffman, narcisistul suprem – pentru a filma dovezi ale unui război cu Albania care nu există în realitate. Ei găsesc chiar un erou de război care nu a fost erou și îl transformă într-o celebritate. Presa crede, publicul crede și cine mai poate spune ce este real? Portretul filmului despre modul în care politica și Hollywood-ul fuzionează este de la sine înțeles acum, dar scenariul acid a lui David Mamet și regia ascuțită a lui Barry Levinson rezistă perfect.

4. The War Room (1993) regizat de DA Pennebaker și Chris Hegedus

Documentarul revoluționar al lui DA Pennebaker și Chris Hegedus se bazează pe accesul uimitor în culisele primei candidaturi la președinție a lui Bill Clinton în 1992 și reprezintă versiunea din viața reală a Primary Colors. Clinton apare doar pentru scurt timp. Personajele centrale sunt strategul James Carville și directorul de comunicare, un George Stephanopoulos cu față de copil, cu mult înainte de a deveni prezentator de știri. Un semn de pe peretele biroului de campanie ne oferă celebra replică a lui Carville despre ceea ce contează cel mai mult: „The Economy. Stupid”. Stephanopoulos este văzut stingând incendiile din presă, inclusiv o conversație telefonică în care îi spune unui reporter care lucrează la un zvon despre Clinton că va părea prost și nu va avea niciun viitor dacă va scrie acea minciună, făcând aproape ca acest răspuns să sune ca un fapt și nu ca o amenințare. (Acest zvon a fost, de fapt, discreditat de mult timp.) Filmul este antrenant, deoarece surprinde toată energia tinerească a unei campanii bazate pe speranță și adrenalină.

5. The Best Man (1964) regizat de Franklin J Schaffner

Scenariul lui Gore Vidal se înscrie în epoca JFK, însă abordarea sa a mecanismelor de alegere a candidatului la președinție în cadrul unei convenții divizate abordează în continuare multe probleme din politica de campanie, inclusiv banii, promisiunile făcute în schimbul sprijinului și scheletele din dulapurile candidaților. Henry Fonda îl interpretează pe William Russell, experimentatul secretar de stat, numit cu drag „cap de ou” de către unul dintre susținătorii săi. „Credeți că oamenii nu au încredere în intelectualii ca dumneavoastră în politică?”, îl întreabă un reporter. Senatorul Joe Cantwell (Cliff Robertson, care cu un an înainte îl interpretase pe Kennedy ca pe un erou de război în hagiograficul PT-109) este rivalul său șmecher, tânăr, al cărui scop justifică mijloacele. Fiecare candidat are informații murdare despre celălalt, dar le va folosi? Vidal ironizează homofobia epocii făcând din unul dintre secrete zvonul unei aventuri homosexuale și complică problema atunci când se dovedește că unul dintre zvonuri este fals. Finalul nobil pare forțat, dar până atunci filmul rămâne plin de intrigă și de întrebări care te pun pe gânduri.

6. State of the Union (1948) regizat de Frank Capra

Această dramă puternică, dar puțin cunoscută, cu Spencer Tracy și Katharine Hepburn a fost regizată de Frank Capra, iar cinismul său ascuțit cu privire la procesul politic îl face unul dintre cele mai puțin banale filme ale sale. Tracy îl interpretează pe Grant Matthews, un om de afaceri de succes, căsătorit cu Mary (Hepburn), dar implicat într-o aventură cu o moștenitoare de ziare ambițioasă din punct de vedere politic, Kay Thorndyke, interpretată de Angela Lansbury. Kay vrea să își folosească banii și influența pentru a-l aduce pe Grant la Casa Albă, dar vor avea nevoie ca Mary să joace rolul soției loiale. Hepburn surprinde durerea și dezamăgirea lui Mary când își dă seama că este folosită ca recuzită pentru campanie (soțul ca recuzită este unul dintre cele mai dificile aspecte ale candidaturii pentru o funcție publică). Tracy îl transformă pe Grant într-un om în esență bun care, pentru o vreme, este cooptat de ambiție și de manipulatorii politici. Ca orice film al lui Capra, acesta are un final idealist, dar adevăratul său interes pentru noi astăzi este claritatea sa cu privire la seducția puterii și la compromisurile care intervin în alegerea unui președinte.

7. The American President (1995) regizat de Rob Reiner

Dacă îți place The West Wing, dar ți-ai dori să fie mai mult o comedie romantică, acesta este filmul pentru tine. Înainte de a-și crea serialul, Aaron Sorkin a scris scenariul pentru această poveste de dragoste cu tentă politică a lui Rob Reiner despre Andrew Shepherd, interpretat fermecător de Michael Douglas, un președinte văduv și tată singur care candidează pentru realegere. Atunci când se îndrăgostește de Sydney Ellen Wade, o lobbyistă de mediu, interpretată cu același farmec de Annette Bening, consilierii săi îi spun să o țină departe de ochii publicului, iar rivalii săi încep să o atace. Martin Sheen, înainte de a fi președintele Bartlett în The West Wing, joacă rolul șefului de personal și al celui mai bun prieten al lui Shepherd și există o aluzie la serialul de televiziune în lupta pentru a obține voturi pentru ca legea lui Shepherd privind criminalitatea să treacă prin Congres, împreună cu întrebarea dacă acesta își va pune în pericol realegerea prin susținerea unei legi privind mediul. Dar cel mai caracteristic element al lui Sorkin este idealismul optimist cu privire la posibilitatea ca politica să facă ceva bun, o idee care face din acest film o excepție plină de viață printre filmele politice mai tipice și mai sceptice din anii 1990.

8. The Ides of March (2011) regizat de George Clooney

Acest film dinamic în care joacă Ryan Gosling și George Clooney, care este și regizor, nu a avut un impact prea mare atunci când a fost lansat, probabil pentru că povestea sa, cu un iz de scandaluri sexuale ale lui Clinton, ar fi putut părea obosită în timpul anilor Obama. Văzut acum, filmul exploatează inteligent tema persistentă a inocenței politice pierdute, cu Gosling în rolul lui Stephen Meyers, un strateg de campanie tânăr, dar priceput, care merge să lucreze pentru Mike Morris (Clooney), un guvernator talentat din punct de vedere politic care candidează la președinție. Philip Seymour Hoffman joacă rolul șefului blazat al lui Stephen, iar Paul Giamatti este managerul unei campanii rivale, într-o distribuție care îi include pe Jeffrey Wright și Marisa Tomei. Evan Rachel Wood joacă rolul unei tinere stagiare Morris, iar simpla menționare a acestui rol este suficientă pentru a vă da de înțeles că știți încotro se îndreaptă intriga. Dar jocul dintre candidați și dintre campanii și presă este atât de inteligent și de bine jucat, încât previzibilitatea nu prea contează.

9. Game Change (2012) regizat de Jay Roach

S-ar putea să râdeți ca să nu plângeți la acest film bazat pe fapte despre modul în care campania lui John McCain a ales-o pe guvernatoarea de Alaska Sarah Palin drept contracandidata sa în 2008, o mișcare cinică și hazardată care s-a întors împotriva sa în toate modurile posibile. Comedia erorilor a lui Jay Roach rămâne aproape de realitate, bazându-se pe cartea relatată de John Heilemann și Mark Halperin, iar uneori montează reporteri și politicieni reali în scene cu actorii. Woody Harrelson îl interpretează pe Steve Schmidt, strategul care insistă că McCain (Ed Harris) trebuie să facă ceva care să schimbe regulile jocului, cum ar fi să aleagă o femeie, pentru a avea o șansă de a-l învinge pe Obama. Cu timpul pe sfârșite și cu puține verificări, ei o aleg pe Palin, fără experiență, dar telegenică. Julianne Moore îi dă viață lui Palin cu o verosimilitate remarcabilă, surprinzându-i inflexiunile ciudate ale limbajului, și cu o oarecare simpatie pentru cât de mult este depășită de situație. Este atât de neștiutoare în materie de afaceri externe și, de fapt, de țări străine, încât Nicolle Wallace (Sarah Paulson), directorul de comunicare care încearcă să o ghideze, renunță pur și simplu. Înduioșător, dar în același timp distractiv, acest film ar putea fi singura pată de lumină în tot dezastrul Palin.

10. Head of State (2003) regizat de Chris Rock

Președinția Obama era doar o licărire în ochii Americii când Chris Rock a scris, regizat și jucat în această comedie în rolul lui Mays Gilliam, un politician local umil din Washington, DC, care este recrutat de democrați să candideze la președinție când candidatul lor moare cu puțin timp înainte de alegeri. Totul este un șiretlic: politicienii partidului vor să obțină merite pentru că au prezentat un candidat de culoare, care va pierde cu siguranță, păstrând în același timp locul liber pentru unul dintre apropiații lor în următorul mandat. Gluma este pe seama lor, desigur. Mays este un tip direct, în contact cu oamenii muncii și dispus să le spună adevărul fără menajamente despre orice, subliniind inechitățile și determinând mulțimile să scandeze: „Nu este corect!”  Stand-up comedy-ul lui Rock este adesea satiric, dar acest film este mai larg comic – Bernie Mac joacă rolul fratelui lui Mays – și mai serios. Este un ecou al întrebării ridicate în 1948 de State of the Union: poate un om care spune adevărul să câștige? Head of State nu funcționează în totalitate. Este deranjant când rapperul Nate Dog intră și iese din film cu narațiuni muzicale. Dar este vesel și distractiv, așa că ignorați ratingul de 30% de pe Rotten Tomatoes.

11. Scurtmetraj bonus: Betty Boop for President (1932) regizat de Dave Fleischer

Pe vremea când însăși ideea unei femei președinte era absurdă, Betty Boop a candidat. În această comedie animată de șase minute și jumătate, vampirul de desene animate a făcut campanie cu un cântec, cu promisiuni de înghețată și bogăție împărțită. „Unii dintre voi au bani / În timp ce alții sunt săraci, să știți”, cântă ea. „Dacă mă trimiteți la Washington / Voi împărți doar banii”. Ea se imaginează în fața unui Congres divizat, cu elefanții de o parte și măgarii de cealaltă, care nu sunt de acord cu nimic. Scurtmetrajul este o mică ciudățenie încântătoare, dar, sincer, au existat candidați mai răi.