1941: Cel mai sângeros an al Holocaustului din România – o privire în urmă după 80 de ani

Încheiem un an comemorativ – 80 de ani de la evenimentele sângeroase care au însemnat suferințe cumplite ale evreilor din România, cauzate de politicile antisemite și genocidare ale regimului fascist condus de Ion Antonescu, la care a fost asociată pentru scurt timp și Mișcarea Legionară.

Violența ucigașă împotriva evreilor a început în ianuarie 1941 în timpul rebeliunii legionare când a durat doar trei zile și după o pauză până la sfârșitul lunii iunie s-a reluat cu o intensitate extremă care s-a amplificat până la sfârșitul anului.

Rebeliunea legionară a constituit apogeul conflictului în Conducătorul (auto-proclamat) al statului, generalul Ion Antonescu, și partenerii săi la guvernare începând cu septembrie 1940, Mișcarea Legionară condusă de Horia Sima.

Pogromul de la București

Desfășurată între 21 – 23 ianuarie 1941, rebeliunea a fost prilejul unei răfuieli sângeroase a legionarilor cu evreii din București în cadrul unui pogrom care a făcut cel puțin 120 de victime.

“În jurul orei 2 noaptea se oprește o mașină în fața casei. Din ea au descins legionari înarmați. Portarul și servitoarele îi așteptau. Noi eram la parter. Ei au urcat la etajul patru, au spart ușa și au început să arunce totul pe fereastră. La etajul trei era o femeie văduvă care a început să țipe. Legionarii au spart ușa și au strâns-o de gât. Noi eram ca niște condamnați la moartea care își așteaptă execuția.

La etajul doi era un evreu pe nume Taubman care se baricadase în apartament. El își cumpărase o cetățenie sud-americană și când i-a auzit pe legionari care forțau ușa a ieșit pe balcon și a început să țipe: ‘Sunt cetățean sud-american! Sunt cetățean sud-american! Ajutor!’ Pe mine simțul umorului nu mă părăsește niciodată și, deși nu era momentul potrivit, am izbucnit în râs. Era un râs amar, ce naiv era acest om, credea că îl mai salvează cineva la ora aceea. Taubman a sărit de la balcon de la etajul doi, nu a murit, dar s-a lovit grav la falcă și a rămas invalid pe viață.

Apoi i-am auzit pe legionari spunând: ‘Hai să mergem la parter’ și atunci s-a produs un miracol. Au încercat ușa dinspre scara de serviciu și dintr-o dată s-au răzgândit și au plecat.”, povestea în ianuarie 1991 fostul Rabin Șef al României, Moses Rosen, într-un interviu pe care mi l-a acordat pentru România liberă.

Victoria lui Antonescu asupra legionarilor n-a însemnat sfârșitul violențelor împotriva evreilor, dimpotrivă. A urmat o pauză de câteva luni, timp în care Conducătorul fascist al României nu și-a ascuns intențiile. La 8 aprilie 1941 el spunea în ședința Consiliului de Miniștri: “Așa am crescut eu, cu ură împotriva turcilor, jidanilor și turcilor … și ura asta împotriva dușmanilor patriei trebuie împinsă până la ultima extremitate, îmi asum întreaga răspundere”.

Pogromul de la Iași

Și n-a durat mult și ultima extremitate a apărut la Iași, la o săptămână după intrarea României în război alături de Germania Nazistă împotriva URSS. Pe 29 iunie s-a declanșat un pogrom de proporții împotriva evreilor care reprezentau circa o treime din populația Iașiului. Supraviețuitorii pogromului din oraș au fost îmbarcați în Tenurile Morții, cu destinațiile Călărași și Podu Iloaiei.

“Tatăl meu a murit în Trenul Morții Iași – Călărași. Eu am fost în trenul Iași – Podul Iloaiei. Despre soarta tatălui meu știu deoarece s-a întâmplat să nimerească în același vagon cu cineva care a ajuns în viață la Călărași și când s-a întors de acolo, iar eu de la Podu Iloaiei ne-a povestit cu amănunte ce s-a întâmplat cu tatăl meu, care în momentul când s-a tras în curtea chesturii, el de fapt s-a aruncat cu corpul lui deasupra mea făcând un scut cu corpul lui și în acest fel a fost atins de un glonț, care altfel m-ar fi nimerit pe mine.

El n-a ajuns la Călărași, a decedat chiar în Trenul Morții, într-o localitate pustie pe malul Siretului, se numește Iugani, unde trupul lui a fost debarcat împreună cu alte 320 de cadavre care au fost înmormântate în gropi comune. Eu nici în ziua de azi nu-i cunosc mormântul: el a fost îngropat fără semn, fără nume, fără o sentință de condamnare.”, povestea în iunie 2021 la RFI Leonard Zăicescu, care avea în 1941 14 ani.

„Curățarea terenului”, deportări, Marșurile morții

Bilanțul Pogromului de la Iași și a Trenurilor Morții, între 13 și 14 mii de morți, avea să fie depășit în lunile iulie și august 1941, când armata română și jandarmii au revenit în Basarabia, nordul Bucovinei și Herța, de unde se retrăseseră în iunie 1940, unde au declanșat operațiunea de “curățare a terenului”, uciderea în masă a evreilor, în special din zonele rurale.

“Când am încercat să ne refugiem am fost prinși de jandarmi, vreo 80 – 100 de oameni, erau și copii acolo care se jucau pe stradă, care ne-au dus în cimitirul satului Briceva. Au tras cu mitraliera în noi și pe mine m-a salvat crucea de piatră  Eu m-am ascuns în spatele unei cruci și cum eram mic, gloanțele nu m-au lovit. Nu–mi aduc aminte să mai fi supraviețuit altcineva în afară de mine.” povestea în 1998 la BBC Shabs Roif, care avea 11 ani în 1941.

Operațiunea de curățare a terenului din iulie – august 1941 a avut un bilanț estimat de Raportul Comisiei Internaționale de Studiere a Holocaustului din România “Elie Wiesel” între 45 și 60 de mii de evrei uciși în Basarabia, nordul Bucovinei și Herța. Pe 30 august 1941 a fost semnată Convenția de la Tighina, între armata română și armata germană, privind administrarea viitoare a Transnistriei, teritoriul de la est de Nistru, care la punctul 7 prevedea:

“Evacuarea evreilor peste Bug nu este posibilă în prezent. Ei trebuesc deci concentrați în tabere de muncă și întrebuințați la lucru, până când, după terminarea operațiunilor, evacuarea lor spre Est va fi posibilă.”.

Evacuarea era un eufemism și însemna de fapt deportare în masă a evreilor. Care deportare în masă a început din Basarabia și Bucovina (inclusiv sudul, neocupat de URSS în iunie 1940) pe 9 octombrie 1941, destinația fiind Transnistria, aceasta continuând timp de circa un și totalizând aproximativ 120.000 de evrei. Evreii au fost deportați fie în vagoane de vite, fie pe jos, în așa numitele Marșuri ale Morții. Violențele au continuat neabătut în acest timp.

“Am mers pe malul Nistrului unde am văzut plutind cadavrele care veneau din susul apei. Pe drum, fratele meu Berti s-a îmbolnăvit de pojar, mama purtând-l în brațe tot timpul drumului. La un moment dat, mama a mers pe un câmp și a furat niște ceapă, pentru că ne era foame. Un soldat a văzut-o și a bătut-o cu un bici, care i-a despicat pielea pe spate.

Am ajuns la Moghilev în Transnistria unde am fost cazați într-o scoală. Acolo a murit fratele meu Berti, care a fost luat de niște oameni, din sala unde eram cazați. Nici până-n ziua de azi nu știu unde a fost înmormântat fratele meu.”, își amintește Arno Blei, deportat din nordul Bucovinei al vârsta de opt ani împreună cu mama și fratele său mai mic, într-un interviu la RFI.

Pogromul de la Odessa

Pe 22 octombrie 1941, la Odessa, proaspăt cucerită de trupele române de la sovietici cu prețul a 100.000 de militari uciși, răniți sau dispăruți, a fost aruncat în aer de către sovietici cartierul general al Diviziei a 10-a infanterie, într-o explozie care a provocat moartea a 67 de militari români, inclusiv comandantul diviziei, generalul Ion Glogojanu. Represaliile, ordonate personal de Antonescu împotriva evreilor din oraș, au fost sălbatice.

“La bariera Dalnic au fost câteva construcții gospodărești, de kolhoz. Acolo au fost tranșee anti-tanc. Câți au fost uciși acolo nu se știe exact. Sovieticii au consemnat un număr de 5.000, dar românii care au investigat crimele după război au găsit martori care vorbeau despre o cifră mult mai mică.

La Dalnic evreii au fost băgați în tranșee anti-tanc și împușcați. Alții au fost băgați în aceste clădiri, magazii sau hambare și arși de vii. Acesta a fost un loc unde au avut loc masacre. Altul, care începuse concomitent cu cel de la Dalnic și care a durat mai mult timp, a avut loc pe strada care se numea Ljustdorf sau Ljustdorfskaia, aproape de centrul orașului.

Acolo au fost uciși între 20 și 30 de mii de evrei, cei mai mulți. Sursele germane vorbesc și de un masacru în port, dar documentele sovietice nu confirmă acest lucru.” Spunea istoricul Vladimir Solonari, într-un interviu la RFI.

Bogdanovka – cel mai mare masacru al Holocaustului prin gloanțe

Potrivit Raportului Comisiei Wiesel, la Odessa au fost uciși de armata română cel puțin 25.000 de evrei, alți 35.000 fiind deportați, cei mai mulți în județul Golta, supranumit “Regatul Morții”, unde se aflau ghetourile care aveau să devine cele mai cumplite lagăre de exterminare din teritoriile administrate de România: Bogdanovka, Dumanovka și Acmecetka. Masacrele, ordonate de prefectul județului Golta, Modest Isopescu, au început la Bogdanovka pe 21 decembrie 1941.

“L-au ucis pe fratele meu mare chiar lângă mine. Avea 21 de ani, voia să ia niște argint, aur, apăruseră niște zvonuri că oricine dă argint sau aur va fi lăsat să muncească. El a ieșit din grup și le-a dat ucigașilor aurul. Cineva a crezut că vrea să evadeze și l-a împușcat de la o anumită distanță. Glonțul l-a lovit în tâmplă. Am adus o poză de-a lui. El a căzut lângă noi. Prietena fratelui meu era acolo, avea 19 ani. Noi am stat acolo și am privit, iar această fată ne-a luat pe noi copiii, cu fețele lipite de trupul ei, iar ea spunea “Șșșșș, nu țipați că ne omoară.

Ce s-a întâmplat acolo? Erau soldați români cu puști, opt soldați pe un rând. Din șirul de oameni care stăteau acolo au luat opt oameni, copii, femei, bărbați și i-au înșirat pe marginea gropii, înăuntru ardea focul și i-au omorât, i-au împușcat de la un metru distanță.” povestea în 1988 Esther Gelbelman, care în 1941 avea 14 ani, unul dintre cei doar 120 de supraviețuitori de la Bogdanovka, unde au fost executați 48.000 de evrei potrivit Raportului Comisiei Wiesel (56.000 potrivit Memorialului Holocaustului Yad Vashem de la Ierusalim) în mai puțin de trei săptămâni – cel mai mare masacru al Holocaustului prin gloanțe, de o dimensiune neîntrecută nici măcar de naziști pe fostul teritoriu al Uniunii Sovietice.

Masacrele evreilor localnici, basarabeni și din Odessa au continuat la Dumanovca și Acmecetca și în total 75.000 de evrei au fost uciși prin împușcare în cele trei lagăre de exterminare, de departe cea mai mare crimă a regimului Antonescu.

Un calcul sumar arată că doar în cele patru momente – Iași (13 – 14 mii), Curățarea terenului (45 – 60 mii), Odessa (26 mii), Golta (Bogdanovka, Dumanovka, Acmecetca – 75 mii) totalul morților de la mijlocul lui 1941 până în primele luni ale lui 1942, numai aici au fost uciși cel puțin 160.000 de evrei. Aceste cifre nu includ zecile de localități din Transnistria unde au avut loc în 1941 masacre similare celor din Basarabia, nordul Bucovinei și Herța și nu includ evreii morți de foame, frig, epuizare sau boli.

Raportul Comisiei Wiesel estimează la 280.000 – 380.000 numărul evreilor morți în Holocaustul din teritoriile administrate în perioada 1940 – 1944 de regimul condus de Ion Antonescu. Calculele de mai sus dovedesc că majoritatea acestora au pierit, majoritatea împușcați, pe parcursul anului 1941, cel mai ucigător pentru evreii din România, cu bilanț care-l depășește pe cel din nordul Transilvaniei de unde în 1944 naziștii, cu complicitatea autorităților ungare, au deportat marea majoritatea evreilor de acolo, din care 135.000 au fost exterminați în lagăre din Polonia, cu precădere la Auschwitz.