1948: Refugiații palestinieni își amintesc, fără prea multe speranțe / Ce este „dreptul la întoarcere” invocat de palestinieni și de ce Israelul se opune cu fermitate (reportaj AFP)

Amina al-Dabai își amintește momente simple, „confortabile” din viața ei de copil. Până în ziua din 1948, când, la fel ca alte sute de mii de palestinieni, a fugit din calea luptelor care au urmat creării Israelului, transmite agenția AFP, citată de boursorama.com.

Doamna Dabai, născută în 1934, se numără printre cei aproximativ 760.000 de arabi palestinieni care au fugit sau au fost alungați din casele lor în timpul războiului din 1948-49, în urma căruia Israelul a ieșit victorios în fața armatelor a cinci țări arabe care l-au invadat la o zi după crearea sa.

Împreună cu descendenții lor, cei care sunt încă în viață formează o cohortă de 5,9 milioane de refugiați palestinieni răspândiți în Cisiordania ocupată, Fâșia Gaza, Iordania, Liban și Siria, potrivit ONU.

Pentru ei, acest exod a fost o „catastrofă” („Nakba” în arabă) pe care palestinienii o comemorează în fiecare an la 15 mai, când israelienii sărbătoresc independența statului lor, proclamată la 14 mai 1948.

Șaptezeci și cinci de ani mai târziu, AFP a întâlnit opt palestinieni care s-au refugiat în Fâșia Gaza după 1948 și care au între 85 și 98 de ani.

Până la război, „trăiam confortabil”, și-a amintit Amina al-Dabai, amintindu-și de leagănele, de fântâna mare din piața centrală, „și de mirosurile care erau în Lydda și care nu sunt aici, în Gaza”.

Deportare planificată, expulzare, exil voluntar? Masacrarea a câteva sute de civili și combatanți neînarmați într-un război în care ambele părți s-au făcut vinovate de atrocități? Evenimentele care au avut loc la 12 și 13 iulie 1948 la Lydda (astăzi Lod, în centrul Israelului) în timpul cuceririi orașului de către armata israeliană fac și astăzi obiectul unor dezbateri și controverse intense.

Un lucru pare sigur: orașul a fost golit de aproape toți cei 30.000 de locuitori arabi aproape peste noapte.

Rememorându-și propriile amintiri din adolescență, doamna Dabai povestește sosirea soldaților care purtau keffiyeh, cum locuitorii au crezut mai întâi că sunt întăriri iordaniene, înainte de a-și da seama că erau soldați israelieni.

„Nimeni nu a filmat”

A doua zi, aceștia au înconjurat orașul și le-au cerut locuitorilor să plece, povestește bătrâna: „Le-am spus că nu vrem, ne-au răspuns că ne vor ucide”.

Familia al-Dabai a plecat pe jos, cu câteva haine în mână, încrezătoare că se vor întoarce curând.

După o ședere în zona Ramallah, s-au îndreptat spre Egipt. Dar călătoria era prea scumpă, așa că s-au oprit la Rafah, în sudul Fâșiei Gaza, unde doamna Dabai locuiește încă.

„Nu era nimeni care să filmeze masacrele, așa cum facem astăzi”, regretă ea, spunând că „a văzut cu ochii” săi forțele evreiești „luând cu asalt o moschee și ucigându-i” pe toți cei care se refugiaseră acolo.

Două treimi din populația din Fâșia Gaza are statut de refugiat, iar „dreptul la întoarcere” a fost o constantă a revendicărilor palestiniene încă din 1948.

Israelul susține că palestinienii și-au părăsit voluntar casele în timpul luptelor și respinge acuzațiile de crime de război împotriva trupelor sale.

Israelul se opune cu fermitate „dreptului la întoarcere” al palestinienilor, argumentând că a permite chiar și unei fracțiuni dintre palestinieni să se întoarcă ar însemna să renunțe la statutul său de stat evreu.

În 2011, când demonstrațiile de comemorare a „Nakba” au fost marcate de violențe fără precedent, prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu le-a numit „o provocare la adresa existenței înseși a Israelului”.

Recunoașterea Nakba este puternic respinsă de israelieni, „cărora li se predă o poveste falsă, foarte distorsionată, dar convingătoare, despre „un pământ fără popor (Palestina, n.r.) pentru un popor fără pământ”” (evreii), potrivit asociației israeliene Zochrot, care se ocupă de sensibilizarea societății israeliene cu privire la această perioadă.

În urmă cu aproximativ 30 de ani, doamna Dabai a primit un permis israelian și a mers la Lod, unde a găsit casa familiei sale distrusă și pe cele ale vecinilor săi locuite de israelieni.

Acest lucru „ne face să plângem. Nimic nu se compară cu vechea Palestină, era dulce”, spune ea.

Oum Jaber Wishah, născută în 1932, se gândește la perioada în care evreii veneau în satul ei, Beit Affa, la est de Ashkelon, „fără să ne facă rău și fără ca noi să le facem rău”. „Arabii lucrau pentru ei fără probleme, în siguranță”.

Potrivit Zochrot, Beit Affa a fost cucerit pentru prima dată de forțele evreiești în iulie 1948, doar pentru câteva zile, timp în care se presupune că populația a plecat, chiar înainte de capturarea finală a orașului în toamnă.

Soldații israelieni „au intrat în fiecare sat, unul după altul, înainte de a ajunge la al nostru”, spune doamna Wisha, care își amintește lupte intense.

„Bărbații au fost legați și luați prizonieri, copiii țipau”, spune ea din locuința sa din tabăra de refugiați Bureij din centrul Gaza, care, la fel ca alte tabere palestiniene, a schimbat de mult timp corturile cu clădiri joase și mizere.

Această casă, în apropierea căreia locuiesc și copiii ei, „nu înseamnă nimic”, spune ea, ținând între degete un baston de lemn ușor.

„Inima mea este grea. Chiar dacă mi-ar da toată Gaza în schimbul patriei mele, nu aș accepta. Satul meu este Beit Affa”.

Chei ruginite

Începând din martie 2018 și timp de mai multe luni, demonstrațiile din „Marele Marș al Întoarcerii” de-a lungul gardului care izolează Gaza de Israel au reunit zeci de mii de persoane care au cerut, printre altele, dreptul de a se întoarce pe pământul pe care l-au părăsit în 1948. Unele mitinguri au degenerat în ciocniri mortale cu armata israeliană postată de cealaltă parte.

„Dacă mi se va spune „întoarceți-vă acum”, mă voi duce târându-mă pe mâini, cu cârje”, spune Ibtihaj Dola, originar din Jaffa.

Acum parte a metropolei Tel Aviv, Jaffa a fost unul dintre cele mai dinamice orașe arabe, supranumit „mireasa mării”.

Pe atunci, „coexistam”, spune femeia palestiniană în vârstă de 88 de ani cu pielea ca de pergament. „Cumnata mea era evreică”, iar marea minoritate evreiască din oraș „știa să vorbească arabă”.

În urmă cu aproximativ 20 de ani, doamna Dola s-a întors în casa în care s-a născut și în care locuia o israeliancă: „Am băut ceai împreună și am început să plâng”, când a spus că nu o interesează soarta foștilor proprietari care au plecat în 1948.

Doamna Dola își amintește cu precizie ziua în care, în drum spre casă de la școală și înainte de a-și putea scoate uniforma, a fost împinsă într-o barcă împreună cu familia ei, fugind în Egipt.

„Am văzut un evreu legat de o dubă, oamenii aruncau cu pietre în el, era mort”, își amintește ea.

Astăzi, în tabăra Al-Shati din Gaza, unde locuiește, ea flutură un set mare de patru chei ruginite, singura amintire materială a casei abandonate.

„Cunosc Jaffa centimetru cu centimetru”, spune ea.

„Era o discotecă vizavi de marea moschee. În fiecare seară era o petrecere, dar eu nu am mers niciodată acolo pentru că eram prea tânăr”, își amintește Abdelhadi Zarouq, născut în 1932 în Jaffa.

El a învățat meseria de fierar în atelierul unde lucra și tatăl său, care, își amintește el, era condus de un evreu pe nume Wagner.

Odată ajuns în orașul Gaza, tatăl său a deschis în mod logic un atelier de fierărie, explică nonagenarul cu beretă gri, care și-a pierdut un ochi într-un accident.

„Nu mai există nicio speranță, cine ne va duce înapoi în Jaffa?”, întreabă el într-o răsuflare, cu fața înghețată de durere.

„Nu există despăgubiri”

Refugiații intervievați de AFP recunosc că o întoarcere în timpul vieții lor pare nerealistă. Dar cu toții se bazează pe urmașii lor, fie că se află în Gaza sau în străinătate, pentru ca visul lor să devină realitate.

Doamna Wishah nu vede pacea pentru „generații” sau altfel decât cu prețul „sângelui”.

„Viața mea s-a terminat. Dacă nu ne întoarcem noi, se vor întoarce copiii și nepoții noștri”, spune doamna Wishah, refuzând categoric să renunțe la „dreptul la întoarcere”.

„Nu voi accepta nicio compensație pentru țara mea”, a spus ea.

Hassan al-Kilani, născut în 1934 în satul Burayr din nordul Fâșiei Gaza, a declarat pentru AFP că va accepta despăgubiri doar dacă va exista un acord politic.

Dar „noi, arabii și palestinienii, nu putem egala forța Israelului, să fim realiști”, s-a grăbit să adauge bărbatul purtând un keffiyeh alb. „Noi rezistăm, dar rezistența noastră este limitată în comparație cu inamicul nostru”.

Fost muncitor în construcții, domnul al-Kilani a desenat o hartă a satului său și a notat numele fiecărei familii, parcelă cu parcelă. Desenul este atârnat pe un perete din sufragerie.

„Toți cei care au rămas au fost uciși, chiar și vitele, cămilele și vacile”, spune el. „Nu era suficientă muniție și am fost învinși de numărul de arme pe care îl aveau”.

Pe un alt perete din sufragerie este atârnată o cheie, un simbol al întoarcerii sperate.

„Injustiția nu durează”, spune bărbatul care vrea să creadă într-o „victorie”, înainte de a se lamenta: „Sunt bătrân. Câți ani mai am de trăit?”