35 de ani de la Revoluție: Ce greșeli repetă România și cum poate fi oprit naționalismul toxic? Vladimir Tismăneanu, explică riscurile prezentului

La 35 de ani de la momentul care a schimbat ireversibil destinul României, Revoluția din 1989 rămâne un punct nevralgic pentru înțelegerea prezentului și construirea viitorului. Transformarea României dintr-un stat aflat sub un regim totalitar și ilegitim, în una dintre democrațiile Europei de Est a fost un proces complex, plin de obstacole și ocoluri cu numeroase provocări și realizări. În acest context, expoziția „Țara din care venim. Primii 35 de ani” organizată de ARCEN prin La Mița Biciclista Stabiliment Creativ (str. Biserica Amzei 9) aduce în prim-plan povestea acestor transformări, analizând momentele definitorii ale istoriei recente și urmărind pe parcursul întregului parcurs expozițional răspunsul la întrebarea „ce ne-a adus libertate?”.

Unul dintre consultanții științifici ai expoziției este Vladimir Tismăneanu, profesor de științe politice și director al Centrului pentru Studiul Societăților Postcomuniste la Universitatea Maryland. Vladimir Tismăneanu a fost președintele Comisiei Prezidențiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România, rol care l-a plasat în centrul dezbaterilor privind trecutul comunist al țării și necesitatea condamnării acestuia.

La 35 de ani de la Revoluție am vorbit cu Vladimir Tismăneanu despre România de astăzi, aflată într-una dintre cele mai grave crize de după căderea regimului totalitar. Cunoașterea trecutului și învățarea democrației este unul dintre obiectivele acestei expoziții deschise zilnic La Mița Biciclista până la finalul lunii ianuarie 2025.

1. Ce am pierdut în ultimii ani din ce am câștigat cu greu în acești 35 de ani?

Încredera în instituțiile democratice s-a erodat. S-a degradat spațiul public, domnește o demagogie care îi scoate pe foarte mulți cetățeni din sărite. Dar cel mai grav mi se pare declinul de credibilitate a clasei politice. Nivelul intelectual este sub ceea ce exista acum, sa zicem, două decenii.

2. Cu ce șanse a pornit România după căderea lui Ceaușescu în 1989?

Șansele erau enorm, simpatie pentru România era în floare, întrebările erau amânate. Chiar eu am căzut în plasa de basme a noii puteri. Nu multă vreme, sa zicem cam doua saptamani. Dar revenirea nomenclaturii în pozitiile-cheie nu mai putea fi negată. După acele zile cand tremuraseră de groază că întreaga structură de dominație se va narui, potentații vechi si noi s-au regrupat. Au învățat limbajul democrației, dar au avut grija sa o facă „originală”. Mineriada din iunie a fost o lovitură cumplită împotriva concepției și practicii libertății. La fel, Patrulaterul Roșu a permis șovinismului furibund de tip PRM să devină parte a discursului oficial. În acei ani a început reabilitarea dictatorilor, inclusiv Ceaușescu și Antonescu.

3. Care e câștigul cel mai de preț obținut după Revoluția din decembrie 89 și pentru care merită să luptăm și astăzi? Și cum să o facem?

Cel mai mare câștig este libertatea de expresie și de asociere. Drepturile cetățeanului. Un partid într-adevăr proeuropean trebuie să așeze valorile civismului în centrul strategiei sale. Cred de asemenea că s-a dezvoltat un imaginar politic diferit de tradiționalismul desuet al partidelor dominante. Stilistic si emoțional, discursul de tip AUR suna din alt veac. Tinerii români, cei care susțin valorile europene, n-au nici timp, nici chef de petardele naționalismului pompierist. AUR este antimodern. Tinerii vor modernitate.

4. De ce riscăm să repetăm mereu aceleași greșeli? Cum poate naționalismul de factură ceaușistă să prindă și azi? Cum am ajuns aici?

Nu s-a mers destul de consecvent pe linia educației istorice. Denazificarea a fost un proces pe mai multe paliere: instituțional, juridic, educational. Politicienii privesc chestiunea învățării democrației drept una secundară. Cât despre asumarea, explorarea, confruntarea trecutului, rămâne un deziderat prea puțin tradus în demersuri precum, o spun cât se poate de convins, expoziția Monica Lovinescu și acum actuala expozitie. Tinerii sunt avizi sa cunoască și să înțeleagă istoria recentă. Din păcate, știrile cotidiene umbresc ocaziile de reflecție. A murit recent Dumitru Popescu, poreclit Dumnezeu. A fost arhitectul dementului cult al lui Ceaușescu. Două, poate trei necrologuri. Vă puteti imagina moartea unui fost grangur hitlerist în Germania democrată sa treacă aproape neobservată? Dumitru Popescu a fost corifeul de serviciu al pedagogiei „Omului Nou”. Tinerețea generației mele a fost otrăvită de acele sloganuri tembele. Aceste lucruri trebuie știute de cei care n-au apucat acele timpuri ale dezonoarei.

5. Ce ne împiedică să găsim un scop comun? Înainte de 1989 ne unea ura împotriva lui Ceaușescu. Azi ce ne-ar putea uni? Lucrurile pozitive nu unesc?

Ceea ce ne poate uni este conștiința valorilor comune, în primul rand civilitatea, decența, responsabilitatea. Vaclav Havel insista pe gentilețe. Kindness. Ne unește conștiința că nu vrem să trăim sub niciun bocanc. Că vrem sa fim lăsați să trăim fără a fi obligați să ne închinăm idolilor tribului. Ne unește, parafrazând titlul celebrei cărți a lui Constantin Noica, sentimentul european al ființei.

Expoziția „Țara din care venim. Primii 35 de ani” de La Mița Biciclista este curatoriată de Andreea Apostu și Edmond Niculușcă și a fost creată în colaborare cu Attila Kim (design expozițional) și Velica Panduru (scenografie). Intervențiile artistice ale lui Dan Perjovschi oferă o voce puternică transformărilor post-comuniste ale societății românești. Vizitatorii pot explora în premieră și mansarda casei La Mița Biciclista, un spațiu transformat într-o capsulă experiment  emoționantă, care propune o întoarcere în trecutul recent prin intermediul a 7 reconstituiri. Expoziția cuprinde peste 250 de fotografii de arhivă, 10 reconstituiri exploratorii, precum și 10 instalații audio-video cu imagini și sunete document, extrem de valoroase și încărcate de emoție. Peste 10 mii de oameni au trecut pragul expozitiei in aproximativ 2 sâptămâmi de la deschidere.