Cum s-a produs ruptura dintre Stasi şi Securitate / O poveste despre spioni români și răpiri în Berlin

În anii 1950 serviciile secrete ale RDG şi România lucrau încă împreună, cum ar fi în cazurile de răpiri. Care a fost motivul care i-a făcut să se transforme în Kain şi Abel, se arată într-un studiu, scrie Die Welt, citată de Rador.

Dispăruse pur şi simplu. Fără urmă, de pe o zi pe alta. Soţia sa a cerut lămuriri la Prezidiul poliţiei din Berlinul răsăritean – în zadar. Decenii de-a rândul nu a obţinut niciodată vreo informaţie despre dispariţia soţului ei.

Theodor Bucur trăia în Berlinul occidental ca emigrant din România. În perioada 1950 şi 1953 a furnizat ofiţerilor de la serviciul secret român Securitate din fosta capitală germană informaţii despre alţi emigranţi români. Era spion.

Cu toate acestea la 23 martie 1953 Bucur a fost arestat în cartierul Prenzlauer Berg din Berlinul răsăritean. Ministerul pentru securitate a statului (MfS) l-a trimis la închisoarea Volkspolizei-Gefängnis din strada Keibel. Acolo a fost predat colaboratorilor de la Securitate şi transportat după o săptămână şi jumătate în România.

Bucur a rămas în arest aproximativ 900 de zile, fără a şti motivul pentru. Chiar şi după eliberarea sa în octombrie 1955 nu i s-a permis să se întoarcă în Belinul occidenetal la soţia sa; serviciul secret al partidului comunist din România cunoscut pentru atitudinea sa arbitrară şi brutalitatea sa îl şicana mereu.

La prima vedere această poveste de răpire pare enigmatică. Însă istoricul Georg Herbstritt a găsit o explicaţie: motivul nu era de fapt Bucur, ci Securitatea. Aceasta a comis în septembrie 1952 o greşeală fatală – doi agenţi au fost convocaţi din greşeală în acelaşi timp în aceeaşi casă conspirativă.
…
„Prietenie destrămată. România, Securitatea şi Securitatea statului din RDG din 1950 până în 1989”, de Georg Herbstritt (Editura Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen. 582 pagini, 40 euro)

Din punct de vedere al serviciilor secrete deconspirarea bilaterală constituie un important risc, deoarece fiecare dintre cei doi agenţi l-ar fi putut demasca pe celălalt. Drept urmare, potrivit oricum logicii Securităţii, unul din cei doi informatori trebuie înlăturat. Întrucât în aprecierea ofiţerilor români Bucur era mai puţin valoros în calitate de spion, el a fost cel ales. Serviciul secret român a elaborat planul de răpire împreună cu MfS.

Brusca dispariţie a lui Bucur a declanşat printre emigranţii români din Vest şi copiii lor un sentiment de incertitudine, mai mult, teamă. Iar această atmosferă a fost descurajatoare şi a durat timp de mai multe generaţii. Theodor Bucur este doar unul din opt cazuri de răpire, pe care le-a analizat Herbstritt.

Acţiunile comune de răpire de oameni de către Securitate şi MfS în anii ’50 constituie un exemplu relevant pentru colaborarea celor două servicii secrete.

În perioada 1950 – 1964 asociaţiile de emigranţi au fost năpădite de agenţi infiltraţi. Aceştia trebuiau să câştige influenţă şi să împiedice ca atitudinea critică faţă de sistemul comunist din România să devină prea evidentă. Stasi furniza Securităţii informaţii despre anumite persoane, intercepta scrisori şi recruta în Berlinul occidental colaboratori neoficiali (Inofizielle Mitarbeiter – IM).

„Erich Mielke – un maistru al fricii”

La ce câştiguri se vor aştepta MfS şi clientul său SED de pe urma colaborării?

Pe de o parte Stasi va trebui, fireşte, să respingă orice pericol presupus sau real din partea blocului răsăritean. Iar România aparţinea acestui bloc, la fel ca şi Germania, respectiv Uniunea Sovietică. Pe de altă parte exista un acord de cooperare semnat în 1955 la Moscova, în cadrul unei „conferinţe multilaterale a serviciilor secrete”.

KGB din URSS stabilea modul în care vor trebui să coopereze în viitor serviciile secrete. Pentru MfS şi Securitate acest lucru era ca şi lege.

În orice caz situaţia politică s-a schimbat la începutul anilor ’60: în timp ce deţinătorul puterii din RDG, Walter Ulbricht, rămânea un partener de încredere al fratelui mai mare, Gheorghe Gheorghiu-Dej, preşedintele României la acea vreme, a ales un curs naţional-comunist.

Alegerea s-a soldat cu ruptura dintre Stasi şi Securitate: fraţii de stil socialist au devenit concurenţi, la fel ca şi Kain şi Abel din Biblie. Serviciul secret român a ajuns în câţiva ani să fie în blocul răsăritean pe poziţia unui „outsider”, situaţie care nu s-a mai modificat până în 1989.

Sub Nicolae Ceauşescu care din 1965 şi- condus ţara de râpă, ca un dictator neostalinist ce era, Securitatea s-a ales chiar şi cu o secţie care supraveghea KGB-ul.

România şi RDG s-au apropiat din nou politic abia la mijlocul anilor ’80. Erich Honecker şi Ceauşescu respingeau consensual reformele lui Gorbaciov şi se simţeau drept „ultimul bastion” al socialismului. Acest lucru a avut drept rezultat o apropiere din partea serviciilor secrete, chiar dacă nu la nivelul unei colaborări rutinate ca înainte.

Această cooperare mai strictă a fost simţită înainte de toate de scriitorii germani din România, cum era cazul viitoarei deţinătoare a premiului Nobel Herta Müller, precum şi al colegilor ei Richard Wagner, William Totok şi Helmuth Frauendorfer.

Împotriva lor şi a altora Securitatea a recurs în mod sistematic la percheziţii şi interogări, interdicţia de a călători şi de a publica.

În acelaşi timp şi Stasi a dat ordin unui IM (colaborator neoficial) de a spiona scena literară din Banat. Scriitorii bănăţeni a fost urmăriţi deci dublu. Dar, în opinia lui Herbstritt, nu era vorba despre o cooperare prestabilită între serviciile secrete. Pentru Stasi relatările serveau în primul rând la a putea evalua situaţia din România. Securitatea se folosea de informaţii cu scopul de a-i „descompune” pe autorii germani din România.

Această atitudine a continuat şi după ce majoritatea dintre ei au emigrat la sfârşitul anilor ’80, în special în Berlinul occidental. Acoliţii serviciilor secrete îi urmăreau – sau erau deja acolo încă înaintea lor.

În 1988 Stasi a interzis pentru Herta Müller, Richard Wagner şi Helmuth Frauendorfer intrarea în ţară din cauza contactelor acestora cu membri ai opoziţiei din RDG. Deci scriitorii din Banat erau la dispoziţia a două servicii secrete. Măsurile represive ale acestora se completau în mod inevitabil.

La rândul său şi Georg Herbstritt este nevoit să lase deschise multe dintre întrebări. Adevăratul motiv: în timp ce dosarele Stasi sunt bine dezvoltate, chiar dacă mai conţin pasaje înnegrite din motive de protejare a datelor, materialele de la Securitate, deşi disponibile, sunt conform formulării Hertei Müller „fără miez”.

Deci lipsite de pasaje revelatoare. Iar la acest moment este absolut imposibil să poţi avea acces la dosare KGB.

Sursa: Die Welt/ Rador/ Traducerea: Imola Stănescu