5 martie, Ziua florii de colț, declarată monument al naturii încă din 1931

La 5 martie este celebrată floarea de colţ (Leontopodium alpinum Cass.), cunoscută şi sub denumirea de floarea-reginei. În România, floarea de colţ a fost declarată monument al naturii în 1931. Ea este ocrotită şi protejată prin lege în rezervaţii naturale, precum cele din Piatra Craiului, din Munţii Bucegi şi Munţii Ciucaş, dar şi din judeţul Alba. Floarea mai poate fi întâlnită şi în Munţii Maramureşului şi Munţii Rodnei, Obcinele Bucovinei, Rarău, Ceahlău, Făgăraş, Cozia şi Retezat, relatează Agerpres.

Botanistul Alexandru Borza a făcut, pentru prima oară, în 1911, un studiu detaliat al acestei plante rare, el fiind cel căruia i se datorează declararea acesteia ca „monument al naturii”.

Originară din stepele Asiei, floarea de colţ se regăseşte în Munţii Abruzzi din centrul Italiei, în Alpi, în lanţul muntos al Balcanilor, al Carpaţilor şi Pirineilor, dar şi din Asia Centrală şi de Est până în Himalaya, potrivit www.gbif.org/species. Deosebit de rară, floarea creşte în zonele stâncoase aflate între 1.800 şi 3.000 de metri altitudine.

Este o floare delicată de munte, cu petale albe acoperită de perişori mici, catifelaţi, argintii, conferindu-i o notă aparte de gingăşie şi frumuseţe. Planta este o specie erbacee, perenă, din genul Leontopodium Cass., familia Asteraceae din care face parte floarea-soarelui, margareta etc. La fel ca şi rudele ei, este considerată o floare, în fapt ea fiind o inflorescenţă, adică un buchet întreg de floricele foarte mici, numeroase (între 50 şi 500), foarte înghesuite, grupate în 2 până la 12 capete de flori galbene (capitula), înconjurate de 5 până la 15 frunze albe catifelate (bractee) aranjate în formă de stea. Întreaga plantă şi frunzele din jurul inflorescenţei sunt acoperite de peri lânoşi albi care au rolul de a proteja împotriva frigului, a uscăciunii şi a radiaţiei ultraviolete. Înfloreşte vara în iulie-august, potrivit „Enciclopediei de etnobotanică românească” de Valer Butură (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979).

Dimensiunile plantei sunt cuprinse între 5 şi 20 cm. Dacă în România planta ajunge doar până la înălţimea de maximum 20 cm, ea poate creşte, în alte regiuni, până la 50-80 cm. Are în pământ un rizom cilindric, acoperit cu resturi de frunze negre-brune, potrivit volumului „Flora mică ilustrată a României” (I. Prodan, Al. Buia, Bucureşti, 1966).

Trăsăturile şi aspectul unic al florii de colţ au inspirat multe nume, precum Wollblume („floarea de lână”) dată de naturalistul elveţian Konrad Gessner în secolul al XVI-lea sau „Klein Löwenfuss” („piciorul de leu mic”), „étoile du glacier” („steaua gheţarului”), „étoile d’argent” („steaua de argint”), „immortelle des Alpes” („floarea veşnică a Alpilor”) denumiri folosite de diverşi botanici şi biologi pentru a descrie floarea. La noi în ţară, ea este cunoscută şi sub următoarele denumiri: albumeală, albumiţă, edelvais, steluţă, floarea-doamnei.

Tradiţional, floarea de colţ este considerată un simbol al dragostei, iar, în vremuri mai îndepărtate, bărbaţii îşi demonstrau iubirea aventurându-se pe stâncile munţilor pentru a culege o floare de colţ şi a o dărui fetei dragi. În limbajul florilor, ea este simbolul purităţii şi curăţeniei. În medicina populară a fost folosită ca remediu antiinflamator.

În Elveţia, însemnele de grad ale generalilor au forma florii de colţ, în loc de cea cunoscută, de stea. De asemenea, floarea de colţ este însemnul trupelor alpine germane, poloneze şi austriece, arată https://www.ndsu.edu/.