50 de ani de la moartea lui Picasso

Documentar Agerpres:

Pictorul spaniol Pablo Picasso, fondatorul cubismului, s-a născut la 25 octombrie 1881, la Malaga, Spania.  Pictorul a murit la 8 aprilie 1973, în urma unei embolii pulmonare. La moarte, pictorul era deja unul dintre cei mai celebri şi de succes artişti din istorie, dar şi cel mai prolific artist din istoria artei. A creat, de-a lungul unei cariere de peste 78 de ani, 13.500 de picturi, 100.000 de tipărituri şi gravuri şi 34.000 de ilustraţii

Picasso a început să picteze de la o vârstă fragedă, realizând primele sale tablouri încă de la vârsta de 8 ani. În 1895 şi-a început studiile la Şcoala de Arte Frumoase din Barcelona, urmând apoi Academia de Artă Regală San Fernando din Madrid (1897-1898). Şi-a expus pentru prima dată lucrările, în anul 1900, în localul „La patru pisici” din Barcelona: „Ultimele momente”, „Portertul lui Carles Casagemas”. În următorii ani călătoreşte în Franţa şi Spania, fiind influenţat de Auguste Renoir şi Claude Monet.

Denumirea de „perioadă albastră” din opera sa (1901-1904) îşi are originile în tonurile reci, predominant albastre care i-au dominat picturile din această perioadă şi care a fost marcată de sinuciderea prietenului său, Carlos Casagemas: „Îndoliaţii” (1901), „Evocare” (1901), „Viaţa” (1903). Perioada a fost dominată de teme precum moartea, bătrâneţea şi sărăcia, iar personajele prezentate ca fiind suferinde, ca urmare a durităţii vieţii: „Supa” (1902), „Femeia ghemuită” (1902), „Masa unui orb” (1903) etc., aminteşte sursa citată.

Începând cu 1904, Pablo Picasso s-a instalat la Paris, unde îi va întâlni pe Max Jacob, Guillaume Apollinaire, Henri Matisse şi Braque. Tot aici se va întâlni şi cu prima sa iubită, Fernande Olivier, moment care marchează debutul unei noi perioade din opera sa artistică: aşa-numita „perioadă roz” (1904-1906). În această perioadă, artistul a manifestat o preferinţă pentru roz şi pentru temele melancolice, impregnate de emoţii: „Haremul” (1906), „Două nuduri” (1906). Tablourile „Femeie cu pâini” (1906), „Femeie cu pere” (1909), precum şi sculptura „Cap de femeie” (1909) sunt câteva exemple de lucrări din această perioadă, inspirate de iubita sa, Fernande Olivier.

Lucrarea „Domnişoarele din Avignon” (1907), care prezintă o abordare violentă a corpului feminin, este considerată, potrivit sursei citate, prima sa capodoperă. Tabloul a fost privit în epocă ca pe un asalt direct şi şocant, domnişoarele din imagine nereprezentând imagini convenţionale ale frumuseţii, ci prostituate care se opuneau tradiţiei din care au fost născute, mai aminteşte pablopicasso.org/.

În perioada, 1906-1914, Pablo Piccaso va realiza, împreună cu prietenul său Georges Braque, picturi din curentul pe care cei doi l-au fondat: cubismul. Picturile specifice acestui curent sunt caracterizate printr-o aplecare asupra geometriei şi formelor reprezentate, toate obiectele regăsindu-se divizate şi reduse la forme geometrice simple, adesea pătrate, scrie site-ul grandspeintres.com. Curentul avea să influenţeze major arta mondială occidentală. Dintre lucrările reprezentative pentru această perioadă amintim: „Fabrică din Horta de Ebro” (1909), „Acordeonistul” (1911) etc. Începând cu 1912, Picasso recurge la metoda „colajelor”, cubismul intrând în aşa-numita „fază sintetică”: „Student cu pipă” (1913), „Sticlă cu absint” (1914).

În paralel cu moartea iubitei sale Eva (Marcelle Humbert), în 1915, situaţia sa financiară se schimbă radical, preţurile tablourilor sale cresc, iar Picasso închiriază o casă în cartierul burghez Montparnasse. În 1915, cunoscându-i pe scriitorul Jean Cocteau şi pe Serghei Diaghilev, conducătorul ansamblului avangardist Les Ballets Russes, Picasso proiectează decorurile şi costumele pentru spectacolul de balet „Parada” (1917), pus în scenă de Jean Cocteau. Astfel, pleacă la Roma împreună cu corpul de balet şi se îndrăgosteşte de dansatoarea Olga Koklova, cu care se va căsători în 1918. La scurt timp după naşterea copilului lor, Paulo, relaţia cu Olga se deteriorează, Picasso începând o legătură amoroasă cu Marie-Thérese Walter.

În anii ’20 se apropie de mişcarea suprarealistă, fără să fie însă oficial membru. Ceea ce a preluat Picasso de la suprarealism au fost subiectele noi, în special erotice: „Trei dansatoare” (1925), „Pictoriţa” (1933), „Nud în mijlocul unui peisaj” (1933), „Moartea toreadorului” (1933).

În 1936, ataşamentul său faţă de republicanii spanioli şi opoziţia faţă Franco, aveau să fie exprimate în seria de gravuri „Visul şi minciuna lui Franco” (1937). După bombardamentul de la Guernica din timpul Războiului civil spaniol, Picasso realizează una dintre cele mai cunoscute opere ale sale, „Guernica” (1937), comandată de guvernul republican pentru Expoziţia Universală din Paris (1937). Imagistica din „Guernica” – calul însângerat, soldatul căzut şi mamele care urlă cu copiii morţi (reprezentând corida, războiul şi victimele din rândul femeilor) – a fost folosită pentru a condamna distrugerea inutilă de vieţi, în timp ce taurul reprezenta speranţa de înfrângere a agresorului nevăzut, care era fascismul.

După război, reîncepe să îşi expună lucrările, care includeau atât picturi şi sculpturi, cât şi litografii şi ceramică. La Salonul de toamnă din 1944, pânzele şi sculpturile lui Picasso din ultimii cinci ani au fost primite cu revoltă, acest gen de recepţie fiind întărit şi de anunţul cu privire la recenta sa adeziune la Partidul Comunist. Demonstraţii împotriva orientării sale politice au început chiar în incinta galeriei.