The New York Times: Democrația încă mai rezistă în Israel

Până și cei mai vehemenți critici ai Israelului s-ar putea opri o clipă pentru a se minuna de ce au realizat israelienii de rând săptămâna acesta.

După săptămâni de manifestații împotriva legilor de reformă judiciară ale guvernului, sute de mii dintre ei au ieșit în stradă duminică noapte – proporțional, e ca și cum milioane de americani ar fi ieșit în stradă -, după ce premierul Benjamin Netanyahu anunțase că-l va da afară pe ministrul apărării, Yoav Gallant, pentru că și-a retras susținerea pentru legi, scrie The New York Times, citată de Rador.

Manifestanților li s-au alăturat sindicatele, care au intrat într-o grevă generală soldată cu închiderea principalului aeroport al țării; diplomați, care au închis consulate și ambasade ale Israelului; și cel puțin o parte a rezerviștilor, care au amenințat că nu se vor mai supune ordinelor de înrolare. Ceva atât de apropiat de o revoluție n-a mai văzut nicicând statul modern al Israelului.

Netanyahu a ezitat, declarând luni că va amâna adoptarea legii pentru a „lua o pauză de dialog”. Într-o lume mai bună – sau într-un Israel mai tânăr – el și-ar fi dat demisia. Din perspectivă politică, el și-a transformat mandatul primit de la electorat – pentru stabilitate, securitate și creștere economică – într-un fiasco pentru propria-i tabără. Din perspectiva capacității de a conduce un stat, el a adus Israelul în pragul dezastrului, aparent de dragul propriilor sale interese judiciare și datorită obsesiilor ideologice ale partenerilor săi infractori, extremiști și abjecți de coaliție.

Și totuși, el a ezitat.

Fie și pentru atât, merită o doză de respect. Într-adevăr, nu e clar dacă el chiar își dorește un dialog autentic cu opoziția sau doar manevrează pentru a obține un avantaj politic tactic, iar israelienii ar trebui să fie vigilenți la fiecare cuvânt pe care-l rostește, la fiecare pas pe care-l face.

Dar e mai mult decât poate fi spus despre președintele francez Emmanuel Macron, care sfidează imense proteste publice și propriul parlament pentru a implementa o reformă controversată a pensiei. Sau despre președintele mexican Andrés Manuel López Obrador, care a impus legi ce eviscerează instituțiile electorale ale țării, și aici în ciuda protestelor enorme. Ori despre un anumit fost președinte american, care a incitat o gloată să răstoarne rezultatul unui scrutin democratic.

Dacă e să judecăm democrația Israelului, haideți măcar s-o judecăm în raport cu alte democrații. După această măsură, s-ar putea să fie mai sănătoasă decât o consideră unii.
E valabil cel puțin în trei privințe.

În primul rând, manifestanții din Israel nu sunt împotriva statu-quo-ului sau a „sistemului”. Din contră, au ieșit în stradă ca să-l apere. la toate protestele sunt fluturate steaguri israeliene. N-am văzut știri că s-ar fi produs pagube materiale relevante ori răniri, cu atât mai puțin decese. Guvernul și aliații lui încearcă să-i discrediteze pe manifestanți drept „stângiști”. E o acuzație absurdă când printre opozanți se numără fostul premier de dreapta Naftali Bennett și o duzină de foști șefi ai Consiliului de Securitate Națională, precum fostul șef al Mossadului Yossi Cohen și alții care au servit direct sub Netanyahu.

Cu alte cuvinte, aceasta e o revoltă a centrului politic împotriva extremei – demonstrând că primul e mult mai vivace decât în alte democrații de pe tot cuprinsul lumii.

În al doilea rând, opozanții principiali ai guvernului vor admite adesea că există argumente rezonabile în favoarea unei reforme judiciare de un fel ori altul. Curtea Supremă a Israelului deține o putere neobișnuit de mare, iar în orice democrație e legitim să contești și uneori să ajustezi delimitările dintre puterile executivă, legislativă și judecătorească. Benny Gantz, fost ministru al apărării și unul dintre liderii opoziției politice, a observat că „o majoritate a cetățenilor israelieni, cel puțin 80%, e de acord cu 80% din chestiuni” în privința reformelor.

Deci loc de compromis e din belșug. Prin consultații ample și proceduri mai clare restructurarea Curții ar putea obține un sprijin mai larg. Însă acțiunile lui Netanyahu nu vor scăpa niciodată de stigmatul politicianismului și egoismului dacă el va continua să încerce să smulgă puterea de a infirma deciziile Curții chiar și cu cea mai firavă majoritate parlamentară ori să ajungă în situația de a-i numi chiar el pe judecătorii din procesul său de corupție.

În al treilea rând, israelienii conștientizează că securitatea lor fizică se bazează mai puțin pe puterea lor militară și mai mult pe solidaritatea lor socială; că până și cei mai înverșunați adversari politici trebuie să se accepte reciproc în calitate de camarazi de arme. Măcar atât a admis și Netanyahu săptămâna trecută, când a avertizat că refuzul rezerviștilor de a servi pune statul însuși într-un „pericol teribil”. Un stat evreiesc care pierde încrederea a jumătate dintre proprii cetățeni – în special jumătatea mai înstărită, mai seculară, mai mobilă pe plan global – se va distruge singur, înainte chiar ca dușmanii lui să apuce s-o facă.

Cei mai mulți israelieni, care au crescut conștienți că marja de siguranță a țării lor e una neobișnuit de mică, înțeleg acest lucru; singurii care-l uită sunt oportuniștii și fanaticii. Săptămâna aceasta manifestanții le-au amintit că dictatura majorității pune în pericol întreaga țară.

Scriitorul israelian Amotz Asa-El de la Shalom Hartman Institute mi-a atras duminică atenția că Israelul antic a trecut prin 12 războaie civile, începând cu războiul dintre tribul lui Benjamin și restul Israelului (Judecători 19-21) și sfârșind cu luptele dintre milițiile evreiești din Ierusalim în timpul Marii Revolte contra romanilor. „În medie, vine cam un război la fiecare patru generații”, mi-a spus el.
În luna mai Israelul va împlini 75 de ani – deci trei generații, cel puțin. E prea devreme pentru a celebra victoria, dar e posibil ca israelienii care au ieșit în stradă să-și fi scutit țara de a repeta acea istorie.

Sursa: The New York Times/ Rador/ Traducere: Andrei Suba