Când o extremă naște o altă extremă: Despre „listele morții”, crima politică și obsedanta fascinație a fascismului. Cât de actuale sunt în prezent? (analiză Veridica.ro)

O analiză a istoricului Daniel Citirigă pentru Veridica.ro aduce în față o discuție despre extremismul care naște extremism, despre „listele morții” din perioada interbelică, crima politică și obsedanta fascinație a fascismului. Cât de actuale sunt ele în prezent? 

”România de după Primul Război Mondial nu era doar dublă ca suprafață și populație față de Vechiul Regat, nu se schimbase doar geografic și demografic, ci era schimbată și din perspectiva mecanismelor și peisajului politic. Votul devenea universal, pentru bărbați, pe scena politică apăreau mai multe partide, prin reforma agrară erau împroprietăriți milioane de țărani, organizația politică a marilor proprietari, Partidul Conservator, dispărea, iar prin unirea noilor regiuni, structura etnică arăta că minoritățile etnice reprezentau 28% din total.

Ceea ce se anunța România felix avea să se dovedească locul unde extremele vor găsi un teren fertil, în ciuda faptului că la Conferința de la Paris, România era de partea învingătorilor. Urmele războiului aveau să producă efecte pe toate planurile și în Europa, iar violența, lipsurile, corupția și greutățile primilor ani interbelici, pe un fond al creșterii naționalismului xenofob, creau un mediu propice pentru mișcări extremiste. Fascismul și comunismul erau la începuturi, dar se vor alimenta reciproc.

La acel moment, România nu era o țară în care crima politică să fie o practică, de la asasinarea premierului Barbu Catargiu în 1862 trecând câteva decenii. Și din această perspectivă, interbelicul românesc cunoștea o schimbare profundă.

Deja în 1920, un grup de anarhiști comuniști organiza un atentat la Senat, în urma căruia mureau episcopul greco-catolic Demetru Radu, ministrul Justiţiei, Dimitrie Greceanu şi senatorul Spirea Gheorghiu. Apoi, în 1923, în jurul lui Corneliu Zelea-Codreanu, și parte din Liga Apărării Național Creștine, se constituia un grup care avea scopul de a ucide proprietari de ziare și oameni politici. Deși evitate pe moment, asasinatele tot aveau să înceapă, cel mai răsunător caz în acei ani fiind cel al uciderii prefectului de Iași, Constantin Manciu, de către același Codreanu, în octombrie 1924.

Doar că toți acești radicali aveau să fie achitați, într-o atmosferă cu săli de judecată pline cu susținători, cu jurați care-i admirau și judecători care, fie că erau simpatizanți, fie de frică, nu se opuneau. Drumul tineretului radical spre crimă politică nu era doar deschis, dar adesea era pavat cu complicitatea autorităților”.

Citește analiza integrală pe Veridica.ro.