FOTOREPORTAJ Mărgele, catifea şi pene de păun. Atingerea

Vara m-a dus cu gândul la florile colorate ale brodăreselor de mărgele din România pe care le-am întâlnit acum nişte ani, pe când locuiam în această ţară. Textul face parte dintr-o serie de articole care pun în discuţie clişeele asociate României – cum ar fi acela al unei ţări cenuşii – prin prisma celor cinci simţuri.

O rochie de mireasă ca o pânză neprihanită. Virginia ţine în faţa ochilor suportul de dantelă, amestec subtil de materie şi gol, ce va primi florile şi stelele pe care le-a imaginat.

Aşezată la masa din sufragerie, cu bogăţia de păr brun prins în agrafe, foloseşte acul fin de broderie ca pe o pensulă. Virginia Linul şi-a aranjat paleta pe masă: o panză albă, dreptunghiulară pe care a pus în grămăjoare mărgelele micuţe de sticlă mov, aur, sidef, roşu, verde… degetele ei poartă acul cu gesturi sigure, precise: înşiruie trei, patru uneori şase mărgele deodată, apoi le prinde pe ţesătură, cu ochii la lucru, aidoma Dantelăresei din tabloul lui Johannes Veermer.

Brodând, „ întotdeauna trebuie să începi cu inima florilor”, îmi spune ea. Afară, cei dintâi boboci de primăvară se pregătesc să explodeze într-un potop de alb şi roz. Suntem la Salva, un sat de 2700 de locuitori, înconjurat de dealuri, în judeţul Bistrita Năsăud, în nordul misterioasei Transilvanii al cărei nume inseamnă „ dincolo de păduri”.

De secole, locuitorii regiunii Năsaud îndrăgesc cultura frumoaselor veşminte pentru bărbaţi şi femei, deopotrivă. Chiar la Salva, bărbaţii celibatari au inventat, la începutul secolului XX, o pălărie uimitoare, clopul cu pană de păun, împodobită cu trei până la şapte rânduri de pene de păun lipite între ele cu ceară. Le poartă şi astăzi, în zilele de sărbătoare. Femeile au creat ţinute exaltând contrastele între albul cămăşilor de in şi culorile sclipitoare ale pieptarelor şi brâielor gătite cu mărgele.

„ Aici, se spune că valoarea unui om se vede după haina pe care o poartă. Iar oamenii sunt mândri şi iubesc culorile vii”, îmi explică Virginia, brodăreasă, dar şi doctor în istorie2. Între 1762 şi 1851, în regiunea Năsăudului, zonă de frontieră, s-a aflat un regiment de apărare special creat de către Maria-Tereza a Austriei pentru a proteja Imperiul Austro-Ungar de incursiunile tătare, ruseşti sau otomane. Militarii şi uniformele lor au influenţat moda locală. Bărbaţii au început să poarte cizme negre, elegante, trase peste pantaloni mulaţi. Prezenţa regimentului a adus, în egală măsură, o mare prosperitate acestui teritoriu limitrof al imperiului, de unde şi materialele nobile, scumpe, precum mătasea ori margelele folosite pentru costumele populare.

Pasiunea straielor va da naştere unei reţele de meştesugari. Talentul s-a transmis din generaţie în generaţie: ţesători, croitori, brodori, blănari, cizmari, lucrători cu pene. „Pe vremea mea nu existau magazine de haine, ca acum. Oamenii îşi croiau singuri hainele sau le făceau pe comandă, la aceşti artizani”, îşi aminteşte mama Virginiei, „Mica”, ea însăşi descendentă a unei familii de blănari şi brodari. La rândul ei, şi-a iniţiat fiica în arta broderiei, încă de pe când aceasta avea vârsta de cinci ani. Vara, lucrau împreună sub nucul din grădină.

În timpul liber, Virginia şi fratele său treceau înot râul Someş, din apropiere ca să alerge pe dealuri. Acolo, florile sălbatice aveau culorile curcubeului. Ele sunt cele care o inspiră azi pentru rochia de mireasă la care lucrează, comanda specială a unei case de modă din capitală. După inima de sidef a florilor, brodează petale formate din mii de minuscule mărgele în diferite tonuri de mov. Acul nu urmează nici un desen în creion; trasează floarea de câmp ivită deodată sub ochii mei, direct pe ţesătură.

De-a lungul orelor, înfloresc şi altele pe corsaj, într-un melanj de roşu, galben şi albastru. „Ochiul trebuie să se bucure atunci când le priveşte”, îmi explică Virginia, deja cu gândul la împletitura de ierburi figurate pe care o va adăuga acestei piese unice. Casele de modă, dar şi clientela privată îi dau deseori mână liberă în privinţa decoraţiunii vestimentare inspirată din motivele costumelor populare tradiţionale din regiune: vegetaţie, stele, soare, cerbi, urşi, fluturi, păsări stilizate.

În bucătăria de alături, Aurica Cailean, colega venită dintr-un alt sat, lucrează la un patrafir preoţesc ortodox. Aşezată lângă fereastră, fixează micuţele mărgele aurite, una câte una, pe toată lungimea unei bande care coboară până în josul hainei. Va avea nevoie de câteva zeci de mii pentru a putea alcătui motivul geometric ales. La anumite intervale brodează cruciuliţe din mărgele roşii: „ E o meserie care cere multă răbdare şi minuţiozitate.” Îi va lua două luni, două luni şi jumătate ca să termine straiul.

Aurica a învăţat să brodeze de tatal său, lucrător feroviar. Când avea timp, acesta decora costume populare bărbăteşti purtând mai departe meştesugul broderiei într-o regiune în care meseriile asimilate cusutului au atras bărbaţii şi femeile, deopotrivă. Îmbrăcată în pantaloni şi vestă de blugi, cu părul strâns în coadă, Aurica vorbeşte puţin. „ Mâinile îmi sunt mai iuţi decât vorbele”, se scuză ea.

Mâinile brodăreselor mă fascinează. Sunt deseori descrise ca fiind „mâinile nevăzute” din spatele creatorilor. Scriitorii le numesc „mâini de aur”, „mâini de zâne”. Ale Virginiei sunt lungi şi cărnoase, iar ale Auricăi mai micuţe, împodobite cu inele. Şi mai sunt şi mâinile „Micai”, mama Virginiei, care brodează în bucătărie, stând faţă în faţă cu Aurica. Mâini care, la peste 80 de ani, mânuiesc la fel de bine hârleţul ca să întoarcă pământul în gradina de zarzavaturi unde a sădit legume, dar şi acele fine cu care brodează pe catifea.

Degetele ei concentrează agilitate şi putere, fineţe şi rezistenţă, într-o singură atingere, judecată după calitatea stofei sau locului ales pentru rândul de margele. Într-o lume din ce in ce mai mult virtuală, în care atingerea se rarefiază, artizanii – ceramişti, ebenişti, stilişti, modelişti croitori, blănari şi brodori- continuă să fie „atingători profesionişti”, folosind din plin senzaţiile degetelor lor pentru a-şi exersa meşteşugul, aminteşte Christel Sola, autoare a unei teze despre atingere.

Dacă tehnicile de operaţie cu laser au înlocuit uneori atingerea unică a chirurgului, dacă dialogurile prin Skipe sau WhatsApp au dat impresia de a fi alături de celălalt, insă fără posibilitatea de a se atinge, fabricarea hainelor depinde incă, în toate etapele, de acest simţ complex şi de mâna în care sunt concentraţi receptorii senzoriali. În jargon profesional, calităţile tactile ale unui material (moliciune, fermitate, greutate, cădere, elasticitate, fineţe, rezistenţă…) sunt dealtfel desemnate ca „mâna ţesăturii”.

Privindu-le pe brodăresele de mărgele de la Salva, mă întreb cu cât sunt mâinile lor mai sensibile decât ale mele? Simt ele diferit pielea, mângâierile, plăcerea căldurii, durerea frigului, piatra, lemnul, aşa cum ştiu să o facă pentru ţesături şi mărgele? Cu neputinţă de aflat. Atingerea dă un sentiment propriu fiecăruia, dificil de exprimat.” Nu sunt cuvinte să spună, trebuie să simţi”, ziceau artizanii cărora Christel Sola le-a cerut să-i descrie senzaţiile la atingerea pânzei. Să fie, oare, mai intensă sensibilitatea la atingere în România, ţara în care prietenii se salută strângâdu-se în braţe preţ de câteva secunde, obraz lânga obraz, corp lânga corp, decât în ţările în care contactul fizic furtiv e mai puţin călduros?

Sosită ora prânzului, îmi las deoparte întrebările. Virginia, Aurica şi Mica au împins mărgelele, hainele, pălăriile rotunde, firele multicolore de bumbac şi acele ca să pună masa la care mancăm împreună o supă, pâine, branză cumparată direct de la cioban şi zacuscă, gătită cu ardei, ceapă, roşii şi vinete. Mica şi Virginia o prepară la sfârşitul verii. În satul acesta, chiar şi cei care muncesc în oraş au păstrat tradiţiile locale.

Se fac dulceţuri, zacuscă, ţuică, alcool de prune, dar şi cârnaţi şi slănină de casă. La masă, Mica ne face să râdem. Cu baticul negru, fusta lungă, închisă la culoare şi vesta de lană, ar putea să pară austeră. Dar ochii ei, cu nuanţe de verde şi gri, strălucesc de umor. A ascultat horoscopul şi distilează previziunile în versiune proprie. Telefonul mobil al Virginiei sună fară oprire: sunt oameni care intreabă despre comenzi în curs, care vor să afle ce se mai petrece. Într-un colţ al sufrageriei, calculatorul e pornit. Comenzile şi cererile de informare vin pe mail sau prin mesaje Facebook. Internetul a facilitat viaţa noastră, a artizanilor. Ne facem mai uşor cunoscuţi şi putem lucra „la distanţă”, explică Virginia care, acum câţiva ani mai bătea încă târgurile din întreaga lume pentru a promova artizanatul din regiune. Cu căruţele lor de lemn, satele româneşti păstrază încă un aer ancestral, dar dispun şi de una dintre cele mai bune reţele de internet din Europa.

Cele trei femei şi-au reluat lucrul, conştiente de comenzile care se acumulează. Mai târziu, după-amiază, Virginia, şefa de orchestră a „mâinilor de aur”, va face câteva drumuri în zonă ca să recupereze de la croitoreasă o camaşă sau un pieptar, ori să le ducă în alte sate, la brodăresele care o ajută să îşi onoreze comenzile. Pentru a realiza manual aceste veşminte, ea a creat o reţea formată din cincizeci de femei din Salva şi localităţile învecinate. Îi place rolul de şef de orchestră, cu toate că partea de organizare îi lasă tot mai mai puţin timp pentru broderie.

Pe când cele trei femei lucrează, eu trec în camera mare de pe cealaltă parte a culoarului. Este folosită ca muzeu, aici fiind expuse piese de colecţie ale costumelor populare din Bistriţa Năsăud, uneori vechi de sute de ani, dar şi ca spaţiu de vânzare pentru creaţiile Virginiei şi echipei sale. Mă simt ca într-o poveste cu zâne, ca în universul celor „O mie şi una de nopţi”: culorile bordeaux ori albastru profund din catifeaua poşetelor de seară, fineţe, luciri orbitoare ţâşnind din brâiele brodate cu mărgele, delicateţea vaporoasă a iilor tradiţionale, corsaje sclipitoare, magia penelor de păun, greutatea mantourilor din lâna groasă, „sumane” ce protejează trupurile de frigul iernii, împletituri fine de flori asemenea celor din miniaturile persane.

În acest sat românesc prea puţin cunoscut, în casa aceasta aparent obişnuită, îmi pare că sunt purtată prin senzualitatea, feeria broderiilor de perle de care mă minunam uneori privind rochiile haut-couture din marile magazine. Aflate la bună depărtare una de alta, lumea rurală a artizanilor din Salva şi universul haut-couture parizian s-au întâlnit totuşi o dată, pentru o defilare de modă, întâlnire care a marcat memoria brodăreselor de mărgele.

Treizeci şi patru de creaţii feerice împotriva prejudecăţilor

Reşedinţa ambasadorului Franţei la Bucureşti: Virginia şi Aurica sunt epuizate, n-au insă timp să se gândească la oboseală. Împreună cu cele câteva femei din echipă, fixează ultimele mărgele, retuşând o stea sau o frunză, conturând o ultimă floare pe ţinutele pregătite pentru defilarea de modă. Îmi place maniera în care glumesc între ele, chiar dacă sunt stresate şi obosite. Încăperea e cuprinsă de un zumzet gălăgios, amestec confuz de franceză, română, dialecte regionale, engleză.

Manechine zvelte, o parte dintre ele în sutien, aşteaptă ultimele probe. Stilisti cu alură de dandy, unii fătiş gay, discută cu artizani în costume tradiţionale, veniţi din sate în care homosexualitatea încă rămâne un subiect tabu. Brodăresele se intersectează cu ataşaţii de presă, fotografii cu ţesătoare ori aurari, tinerii stilişti ai capitalei cu meşteşugari sexagenari de la ţară. Şi totuşi, sub acoperişul ambasadei Franţei devenită atelier de modă, cu toţii par să se fi adunat, lăsând uitării diferenţele dintre ei, pentru ca, punându-şi laolaltă măiestria, să creeze un moment efemer de frumuseţe, o defilare în care universul haut-couture parizian va sublima lumea artizanilor români. Întâlnirea aceasta inedită a luat naştere în mintea lui Philippe Guilet.

Sosit în România dintr-o întâmplare a vieţii, fostul director de cercetare al lui Jean-Paul Gautier, care a colaborat cu Thierry Mugler şi Karl Lagerfeld, a fost fascinat de talentul acestor artizani. Sătul de streotipurile repetate mereu şi mereu despre România, a vrut să arate bogăţia ţării, acele mâini care conservă un meşteşug ancestral păstrat în sate necunoscute marelui public. Colecţia 100%.ro denumită „Prejudecăţi” pe care a creat-o împreună cu o echipă de stilişti români, a spart în ţăndări stereotipurile despre învechirea artizanatului popular şi tonalitatea cenuşie a României.

Acoperişurile din zona Maramureşului au inspirat un remarcabil croitor în şiţă, mantourile din piele de oaie din zonele de munte se poartă peste botine albe, puse în valoare de pălăriile Kristinei Dragomir, una dintre cele mai in vogă creatoare de pălării din capitala română; feţele de masă croşetate devin uimitoare rânduri ale unei rochii de mireasă şi mai frumoase graţie unei diademe de mărgele, motivul ouălor pictate se regăseşte intr-o rochie cu model geometric colorat în roşu, galben şi negru, iar trandafirii artei populare apar pe o bluză fină de organdi.

Încălţămintea avangardistă a designerului Mihaela Glăvan se alătură dantelelor de metal, creaţie a romilor aurari, transmisă generaţie dupa generaţie, de mai bine de 300 de ani. Virginia şi femeile din Salva au lucrat mai multe piese inspirate din bogăţia costumului popular din valea natală. Motivele florale şi cele cosmice au fost folosite la o capă de toreador brodată cu mărgele colorate, care cântăreşte peste 3,5 kilograme şi se poartă peste un ansamblu sobru, de culoare neagră.

În saloanele ambasadei Franţei, într-un decor cu snopi de fân şi arbori ninşi, manechinele au etalat cele treizeci şi patru de ţinute inedite în faţa unui public de personalităţi româneşti şi străine. La sfârşit, fiecare dintre ele i-au luat de braţ pe artizani, pe cei care realizaseră toate aceste minunăţii: Constantin Juravle, din satul Straja, Bucovina, care lucrează pielea întoarsă de oaie folosindu-se de o tehnică de croire secretă, transmisă din bătrâni, Virginia, Aurica… aplauzele au pornit în ropote, ca şi flash-urile fotografilor. Clişeele şi povestea colecţiei vor face turul lumii, de la Tokyo la Paris, trecând prin Dubai, din Los Angeles pe Yahoo News, mărturie a unui moment magic şi efemer.

S-ar putea crede, uneori, că într-o defilare de modă e multă zădărnicie, cu sute de ore de muncă şi tensiune pentru mai puţin de o oră de „spectacol”. Patru ani mai târziu, o întreb pe Aurica. Chipul i se luminează, iar timiditatea dispare. „Da, am fost şi eu acolo. Nu îmi imaginasem vreodată, nici măcar în visele mele, că voi ajunge într-o zi pe podiumul unei defilări. Am avut impresia că zbor. Când am văzut manechinul purtând ţinuta pe care o brodasem eu, am simţit o satisfacţie unică. Iar când am defilat împreună, aveam atat de multe emoţii încât, dacă ea nu m-ar fi ţinut de mâna, aş fi putut să cad din picioare. Clipele astea îmi vor rămâne în minte toată viaţa mea. Nu sunt sigură că voi trăi din nou altele, atât de intens.”

Fotografiile din acea seară au fost înrămate şi expuse pe culoarul din casa Virginiei. „ Philippe a făcut mai mult decât o defilare de modă. Pentru mine, el a marcat istoria din România. A ştiut să înteleagă în profunzime, să vadă lucrurile frumoase din această tară şi apoi, să le pună în valoare. Şi ne-a arătat şi nouă, românilor, toată frumuseţea, toată fineţea asta”, spune ea. Pe Virginia o mâhneşte „boala” unora dintre concetăţenii săi pe care îi vede că petrec timpul denigrându-şi ţara, refuzând să-şi echilibreze viziunea, să deschidă ochii şi să vadă comorile unei Românii care nu se limitează doar la sărăcie şi corupţie.

„Înainte de colecţia 100%.ro, când spuneam că brodez motive de costume populare, oamenii mă priveau ca pe o biată ţărancă. Le era ruşine pentru toate astea. Simţeam dispreţ”. Ea şi Aurica povestesc cum, după „Revoluţie”, locuitorii din regiune ascundeau prin dulapuri tapiseriile colorate cu care înainte îşi împodobiseră pereţii caselor. „Oamenii voiau să fie ca în străinătate, voiau să uite trecutul, sub toate formele sale. Au renegat totul, tot ceea ce era românesc, şi mai cu seamă tot ceea ce venea de la ţară. Toată lumea a vrut să fie modernă, iar oamenilor le era ruşine cu lucrurile făcute de mână” spune cu părere de rău Virginia. Timp de câţiva ani după căderea comunismului, comenzile încetează. O parte dintre brodărese îşi aranjează acele. Virginia care are treizeci de ani, continuă totuşi să creadă în această artă. Munceşte pentru ansambluri folclorice. Se simte singură. Şi dacă oamenii îşi pot imagina că femeile bătrâne brodează mărgele, nu pot intelege cum de o femeie tânără ca ea vede vreun interes în aşa ceva.

De-a lungul anilor în care o parte a României şi-a dispreţuit artizanii, Franţa a regăsit stima pentru aceste meserii de excepţie. Chiar şi în ţara creaţiilor haute-couture, atelierele au avut de suferit de pe urma dezvoltării producţiei de îmbrăcăminte de serie, întotdeauna mai ieftină, cu decoraţiile cusute la maşină. Trăiesc din ce în ce mai greu. Din teama de a vedea dispărând aceste micuţe mâini esenţiale pentru creaţiile sale, Chanel răscumpără mai multe astfel de case cu nume poetice: le plumassier Lemarié, le parurier floral Guilé, le bottier Massaro, le parurier Desrue, le gantier Causse şi l’atelier de broderies Lesage care a transformat în bijuterii rochiile de creatori precum Christian Lecroix, Givenchy, Jean-Louis Scherrer… Au fost regrupate într-o filială Paraffection. Dar mai ales Karl Lagerfeld, fascinat de aceste mâini capabile să concretizeze visurile creatorilor, le consacră începand din 2002 o defilare specială care să le pună în valoare talentul. Iar Lasage a fondat o şcoală de broderie foarte preţuită acum.

În România vor trebui să treacă nişte ani până ca, în 2010, moda să îi redescopere pe artizani. După părerea Virginiei, defilarea 100%.ro le-a „dat curaj” designerilor români să inventeze pornind de la acest bogat patrimoniu. Astfel, comenzile au mers din nou către artizani. Astăzi, iile, bluzele românesti tradiţionale se poartă cu mândrie în capitală şi nu numai. Iar Virginia a creat o linie în care se combină modernitatea şi tradiţia, linia tradiţională. Fustele scurte sunt brodate cu un şir fin de mărgele multicolore, iar vestele negre, scurte, croite pe corp sunt decorate cu flori albastre de bumbac. Bineînteles, conceptul a provocat oarece scrâşnete din dinţi ale auto-proclamaţilor apărători ai tradiţiilor care doreau o reproducere identică, înţepenită a vechilor modele.

„Le aduc aminte că în trecut, femeile din satele noastre îşi imaginau propriile modele, iar societatea le accepta. Eu perpetuez astăzi un meşteşug, dar am un creier şi trebuie să îl folosesc pentru a face lucrurile să avanseze. Noi, creatorii, artizanii trebuie să inovăm, să experimentăm”, raspunde Virginia. Rolul muzeelor este acela de a conserva modelele din trecut. Dar, numai un artizan în viaţă, care lasă loc imaginaţiei, creaţiei este în stare să îi seducă pe tineri şi să le transmită meşteşugul. Folclorul încremenit îi poate doar plictisi.

Ne-am putea întreba cât de importantă este în viaţa noastră transmiterea florilor brodate de la Bistriţa-Năsăud. Nu sunt ele, oare, derizorii şi de prisos în faţa atâtor probleme mai profunde? „ Omul are nevoie de frumuseţe”, îmi răspunde Mica. Ea a trăit un razboi mondial şi apoi sub apăsarea de plumb a comunismului. Chiar dacă regiunea a scăpat de colectivizare datorită reliefului accidentat, mai puţin propice agriculturii mecanizate, Mica ştie că unchiul ei a trebuit să se ascundă ani de zile în pădure, hrănit pe ascuns de familie, pentru că se opusese uniformizării forţate impuse de comunisti. A trăit epoca în care era nevoie să meargă ore întregi cu trenul pană la Timişoara (în vest) ca să dea la schimb produse din curte pentru câteva grame de zahăr din fabrică. Îmi doresc să o cred. Şi mă gândesc la Teodor Stanca, un om închis în temniţele comuniste în 1956 pentru că în timpul unei reuniuni studenţeşti a cerut un pic mai multă libertate şi salarii decente pentru muncitori.

Cand l-am întâlnit, după zeci de ani de la încarcerarea sa, mi-a vorbit despre felul în care deţinuţii fabricau hârtie cu puţină apă, săpun şi praf răzuit de pe pereţi, ca să aibă pe ce compune poezii. Scânteia asta de frumuseţe le dădea puterea de a rezista impotriva disperării şi opresiunii. La fel, mama şi bunica mea povesteau cum observarea unui păianjen ţesându-şi pânza, l-a ajutat pe poetul italian Silvio Pelico să facă faţă perioadei de detenţie politică. Au fost şi prizonierii din gulag care se străduiau să găsească şaisprezece lucruri frumoase în fiecare zi, ca să reziste, fiindcă oamenii striviţi nu supravieţuiesc în lagarele de concentrare. „ Suferinţa vine singură, nu e nevoie să o cauţi, pe când micile bucurii trebuie căutate, percepute, savurate. Mi s-a dat replica asta: păi, ce plăcere, cat de mică, ai putea avea într-un câmp de muncă silnică? Când mergeam în pădure, dimineaţa, noi căutam micile placeri. O dată am avut un campion care a reuşit să enumere 16 mici plăceri. Asta înseamnă arta de a trăi”, a povestit Placid Olofsson, preot ungar deportat în lagărele sovietice, relatere pastrată în Arhivele sonore ale gulagului.

Florile şi stelele Năsăudului au ţesut parte din sufletul României, identitatea şi forţa sa. Mica are credinţa, credinţă tare ca fierul, că ele nu vor dispărea „oricare-ar fi fiinţele care ne vor urma pe pămantul acesta”. Nepoata ei, Maria, a studiat la universitate, dar ştie şi să brodeze mărgele. Şi e mândră. Iar la Salva, brodăresele continuă să exploreze bogăţia atingerii: moliciunea catifelei, dulceaţa subtilă a mătăsii, simplitatea bumbacului, evanescenţa muselinei, granulaţia mărgelelor. Şi ştiu că bluzele de in ce mângaie blând pielea femeilor de azi, vor mângâia-o pe cea a ficelor şi poate chiar pe cea a nepoatelor lor. Accepta în contrapartidă, duritatea de oţel a acului, înţepăturile muscând din degete, inevitabil. Brodatul e un amestec de dulceaţă şi durere. Un act de răbdare. Ochiul oboseşte uneori, descurajarea stă la pândă când zeci de mii de mărgele trebuie prinse una câte una, dar când veşmântul se dezvăluie , întreg şi sclipitor, bucuria cuprinde inima şi sufletul. Mica spune aşa: „ atunci, îmi pare că sunt mai sus decat pământul”.

Traducerea şi fotografiile – Sorina Săvulescu

Notă: Isabelle Wesselingh este ziaristă la Agence France-Presse (AFP). A lucrat în Olanda, în Bosnia-Herțegovina, în Orientul Mijlociu și în Franța. Între 2009 și 2015 a fost directoarea biroului AFP din România, a învățat limba română și a străbătut țara în lung și în lat. A păstrat (și va păstra în continuare) un picior și o parte din inimă în această țară. Ea a scris o serie de povești despre România, o călătorie pe meleaguri mai puțin cunoscute și a transpus vocile unor oameni deosebiți din oraș și de la țară cu care s-a întâlnit. @izainromania