Un monument în cinstea lui Gheorghe Ursu, disidentul ucis de Securitate în 1985 și ai cărui asasini au fost exonerați recent de justiție – inițiativa unui jurnalist, fost deținut politic sub regimul comunist

Jurnalistul Ștefan Niculescu-Maier, care a fost el însuși deținut politic sub regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu, a inițiat o subscipție publică în vederea ridcării în București a unui monument în onoarea lui Gheorghe Ursu.

„Pentru că greșelile uitate din trecut se vor repeta ori de câte ori se va ivi ocazia. Pentru că România este cumva corigență la capitolul solidaritate și românii ar putea da o șansă demonstrării contrariului. Un monument în memoria lui Gheorghe Ursu ridicat prin subscripție publică reprezintă o astfel de șansă!” scrie Ștefan Niculescu-Maier.

„Pentru că la aproape 38 de ani de la înfăptuirea crimei împotriva lui Gheorghe Ursu (Babu) și a familiei sale, după peste 30 de ani de luptă cu justiția din România, Andrei Ursu, fiul lui Babu, și echipa care i-a fost alături în încercarea de obținere a unei decizii juste, i-a văzut pe criminali revenind printre niște oameni de care și-au bătut joc. Legal disculpați, ei sunt liniștiți la batrânețe cu Pensiile Speciale care îi ocrotesc ca pe niște baroni, în timp ce aceia pe care i-au bătut și i-au înfricoșat o duc de la o zi la alta, iar cei pe care i-au ucis sunt uitați.” continuă el.

“Gheorghe Ursu a murit la 17 noiembrie 1985 în urma tratamentului inuman la care a fost supus de Securitatea comunistă din România. Pentru cine nu cunoaște cazul lui Gheorghe Ursu, poate găsi informații complete aici.”,Ștefan Niculescu Maier pe pagina www.ursu.info.

“Aproape 38 de ani mai târziu, la data de 27 iulie 2023, Ignorând cu bună știință atât argumentele și faptele expuse în Apelul, Rechizitoriul, și precizarile Parchetului, cât și probele relevante (mărturii, documentele de la CNSAS depuse la dosar, documente istorice; probe enumerate și analizate în concluziile depuse la dosarul cauzei în forma extinsă, sumar și sinopsis) și copiind ad-litteram mistificările Securității cu privire la propriul rol în represiunea din timpul regimului Ceaușescu, magistrații Valerica Voica, Alin Sorin Nicolescu și Constantin Epure de la ICCJ i-au achitat pe torționarii lui Gheorghe Ursu, anchetatorii Direcției a VI-a Cercetări Penale a Securității Pîrvulescu Marin și Hodiș Vasile”, adaugă jurnalistul care trăiește acum în Statele Unite.

Am stat de vorbă cu Ștefan, cu care am fost coleg la cotidianul România liberă în anii 1990 – 1991.

Rep: Ce te leagă personal de Gheorghe Ursu si familia sa?

Ștefan Niculescu Maier: Pe Gheorghe Ursu, pe care familia și prietenii apropiați îl chemau Babu, l-am cunoscut personal. Fiind prieten cu fiul său Andrei, ne vizitam reciproc. Îmi amintesc ca aievea cât de uluit eram de fiecare dată cand juca șah cu noi.

Fiecare aveam cate o tablă de șah in față iar el ne dicta mișcările lui de undeva din mica bucătărie a apartamentului lor din Drumul Taberei, în timp ce ne pregătea cate un sandviș. Bineînțeles ca ne dădea mat pe amândoi, deși nu eram începători în ale șahului, ca să zic așa.

Andrei mi-a fost coleg de armată, apoi de facultate. Ne-a legat o prietenie neștirbită din ziua în care ne-am cunoscut. Nu am avut ocazia sa discut cu tatăl lui despre viziunea lui politică, probabil a vrut sa ne (mă) protejeze… dar la ani de zile după ce el deja nu mai era, soarta lui ca urmare a tratamentului inuman de la Securitate a reprezentat una dintre propriile motivații care m-au determinat sa mă angajez, la rândul meu, într-o acțiune împotriva regimului dictatorial.

Rep: Faptul că ai fost deținut politic anticomunist este un imbold pentru aceasta inițiativă?

Ștefan Niculescu Maier: Am răspuns indirect o secundă mai devreme. Bineînțeles. Am cunoscut pe pielea proprie frustrarea ștergerii din memoria colectivă, cu contribuția nemijlocită a majorității structurilor sociale din România. Desigur, există excepții, cum ar fi Memorialul Victimelor Comunismului, inițiat de Ana Blandiana si Romulus Rusan (fie-i memoria binecuvântată), un lăcaș sfânt aș putea spune, la Sighet, care redă cât se poate de fidel atrocitatea gulagului românesc.

Sau Organizatia ReRise, cu al cărui lider, Matei Sumbasacu am vorbit chiar azi-dimineață. ReRise a reușit să obțină în februarie 2022 o decizie din partea Primăriei Municipiului București pentru ca lui Gheorghe Ursu să i se acorde titlul de Excelență (titlul de Cetățean de Onoare neputând fi acordat post-mortem). Mai sunt și alte exemple, inclusiv în afara României.

Dar uită-te la instituția numită Președinția României. Din așa-numitul “Grup Băcanu” din care am făcut parte și pentru care am fost închis și apoi obligat să am domiciliu forțat, această instituție nu a catadicsit să îl recunoască oficial până în prezent decât pe Mihai Creangă, cu un Ordin de Cavaler Clasa a III-a și numai după ce a murit.

Petre Mihai Băcanu, inițiatorul ziarului ilegal, trăiește, împlinește anul acesta 81 de ani dar Președinția se preface că nu știe.  Să nu zic Iliescu, dar au uitat cu toții, cei care s-au perindat pe la Cotroceni. În mare, neocomunismul înfloritor din România zilei de azi se datorează si necunoașterii trecutului în care a supraviețuit generația mea, sub talpa dictaturii.

Acest lucru este principala cauză pentru care am inițiat propunerea pentru un proiect închinat lui Gheorghe Ursu. Acesta nu este “proiectul lui Ștefan”.

Este proiectul tuturor celor care vor contribui la realizarea lui, care își vor convinge prietenii, rudele și pe cei apropiați să finanțeze realizarea monumentului fie și măcar cu un leu, consfințind prin gestul lor de a “pune bani în același loc în care le sunt și opiniile” că se despart de gândirea autoritară, de frica de Securitate, de flecăreala și balivernele comunistoide, de umilința tăcută în fața dictaturii.

Îmi imaginez în viitor oameni mândri ducându-și copiii la acest viitor monument și spunându-le: “Uite, pentru ca acest monument să existe au dat bani și bunicii tai”.

Rep: Ce se poate face ca memoria victimelor regimului comunist să nu se șteargă cu desăvârșire?

Ștefan Niculescu Maier: Educație, educație, educație. Același răspuns ti l-as da și dacă m-ai întreba despre contribuția României la înmulțirea numărului de victime ale Holocaustului și de proliferarea neo-legionarismului și a ideilor de extrema-dreaptă. E nevoie de cursuri în școli care să predea istoria reală. Ceva mai puțin despre victoriile răsunătoare ale românilor pretutindeni pe unde au luptat și ceva mai mult despre greșelile istorice.

Nu sugerez sa fie crescută o generație de oameni care să se simtă cu musca pe căciulă pentru că sunt români, asta ar fi o mare greșeală. Românii nu sunt mai vinovați sau mai bravi decât multe alte popoare, dar totuși Universul nu gravitează in jurul românismului.

O educație echilibrată însă, încurajând gândirea critică bazată pe fapte nu e de natura decât sa creeze oameni mental robuști, cu stimă față de sine și capacitate de a discerne, chiar dacă fac parte din structuri în care execuția unor ordine pare inexorabilă și de nerefuzat.

Ajungând în structuri sociale, având răspunderi sociale, astfel de oameni nu s-ar mai putea ascunde cum încă se ascund, făcând o paralelă, admiratorii lui Ion Antonescu sau cei care l-au ucis in bătaie pe Gheorghe Ursu, invocând ordinea unei instituții militare sau fiind protejați de o justiție coruptă.

Cei care doresc să subscrie a acest proiect o pot face aici.