REPORTAJ Cum a ajuns războiul ultima șansă pentru localnicii din Deltă ca drumul alb de 70 de km să fie asfaltat / „S-a mirat și ministrul cât de izolați suntem aici” / „Dacă nu reușim acum, nu știu când”

Aici n-a fost niciodată asfalt. Sunt 70 de kilometri de praf alb și de pietre de carieră, ascuțite ca lama, care execută ritualic cauciucurile localnicilor și ale câtorva sute de turiști care ajung anual pe grind, la pescuit. Războiul a ajuns ultima speranță a locuitorilor din Deltă ca drumul care face legătură între civilizație și pustiu să fie asfaltat.

De un an și jumătate, de când a început războiul în Ucraina, subiectul este constanta televiziunilor naționale. Între două necazuri de zi cu zi, o emisiune este închinată mișcărilor tactice de pe front. Reporterii G4Media au mers în Delta Dunării, pentru a-i întreba pe românii care trăiesc cel mai aproape de zona de conflict cum se vede de la ei războiul din Ucraina și cât de mult le afectează viețile.

Niciodată nu a fost mai mediatizată micuța localitate de frontieră de la malul Dunării – Chilia Veche, până la atacurile cu drone rusești din noaptea de 5 spre 6 septembrie, a localității omonime de pe partea ucraineană, situată la o distanță de doar câteva sute de metri de apă. Cu două zile în urmă, în satul vecin, Plauru, căzuse și o dronă rusească. Televiziunile naționale și site-urile de știri au prezentat în ritm alert filmele și mărturiile românilor care locuiesc cel mai aproape de zona de conflict: cum s-au speriat, cum s-au cutremurat pereții, cum s-au rătăcit gloanțe prin casele lor.

Așa că în zilele care au urmat, jurnaliști de la publicații naționale, șefi ai structurilor de forță și din armată, prefectul județului și ministrul Apărării au venit toți în comuna cu 1600 de locuitori, majoritatea bătrâni, care trăiesc pe unul dintre cele mai sărace și izolate grinduri din Delta Dunării. ”Sunt situații care generează îngrijorare și necesită măsuri de vigilență din partea noastră”, a declarat ministrul Angel Tîlvăr de acolo. După care au plecat. Ministrul cu elicopterul, alții pe Drumul Județean 222, singurul drum care leagă Chilia Veche de uscat, printr-o trecere cu bacul la Tulcea.

”S-a mirat și ministrul cât de izolați suntem aici, iar războiul ăsta ne izolează și mai mult”, a mărturisit viceprimarul Petru Naumencu. Proximitatea față de ucraineni îi face pe românii din Chilia să nu îi idealizeze prea mult pe vecini. Că sunt individualiști, orgolioși sau că provoacă, sunt caracterizări comune în mai multe discuții cu localnicii. Viața e haină la Chilia, unde nu găsești un bancomat, în timp ce peste apă, la Chilia Nouă, ucrainenii trăiesc la oraș. ”Nu îndrăznesc rușii să vină încoace, poate alții ar vrea să ne băgăm noi”. Nici n-ar avea pe unde.

Drumul se străbate cam în două ore cu un SUV și leagă trei mici localități: Ceatalchioi, Pardina și ultima, Chilia Veche. Este flancat pe o parte de Dunăre și pe cealaltă parte de terenuri agricole care generează trafic de tiruri, utilaje și camioane. Mașini de tonaj mare încărcate în această perioadă a anului cu recolta culturilor de floarea-soarelui sau de porumb coboară de pe drumul județean, pe porțiuni de drum agricole din pământ, cu denivelări, ca să protejeze cauciucurile.

„Dacă nu reușim acum, nu știu când”

Semne ale vieții moderne apar la intrarea în localități, unde primarii locului s-au gospodărit să asfalteze. Barca rămâne totuși de bază. Localitatea Chilia Veche este anunțată mai întâi de o bărcuță decorată care ne urează ”Bine ați venit!”. Apoi vin asfaltul și un ponton. În dreptul lui, un bărbat și o femeie se chinuiesc să urce o bărcuță într-o căruță.

– ”Ce faceți cu barca aia?”

– ”Abia am luat-o, ne ducem cu ea la Zelenski! Aveți mașină bună pentru șoseaua Tulcea-Chilia! Super șoseaua!”, spune bărbatul cu un râs amar și dă bice calului.

Construcția ”șoselei” de-a lungul frontierei sinuoase a brațului Chilia a început în perioada comunistă și urma să devină un drum strategic de importanță militară deosebită, care ”se betona dacă mai trăia Ceaușescu doi ani”, crede Timur Ceauș, primarul din Chilia Veche. N-a fost să fie atunci, iar acum, după 34 de ani, în contextul ingrat al războiului de peste gârlă, oamenii speră că vocea lor se va face auzită.

”Dacă nu reușim acum, nu știu când. Dacă nu era cu războiul ăsta, probabil că iar intram într-o mare uitare”, a rezumat atmosfera locală Vasile Dan Dicu, președintele Asociației Împreună pentru Chilia Veche. Prioritatea numărul unu a asociației pe care a înființat-o acum trei ani este să susțină în fața autorităților locale și centrale cauza unui drum practicabil care să permită dezvoltarea economică a zonei.

”Aici începe Europa, noi suntem primii care apărăm Europa, noi suntem în prima linie. Mereu am fost lăsați la urmă pe brațul ăsta de nord, acum cu conflictul ăsta am pus problema, noi cum evacuăm? Cu barca? Pe apă e conflict. Pe un drum asfaltat autobuzul ar face o oră – o oră jumătate, pe drumul ăsta face trei-patru ore. Și nu îi dau autobuzului mai mult decât vreo trei curse”, a argumentat și primarul din Chilia Veche.

O șansă pentru un drum decent s-a mai ivit în urmă cu 6-7 ani, când Consiliul Județean a reușit să acceseze o finanțare de 45 de milioane de euro pentru reabilitare, însă proiectul a căzut în urma unui litigiu cu un concesionar agricol. Chiar și acest proiect eșuat le-a oferit locuitorilor din Chilia Veche o demonstrație de forță a potențialului pe care îl are localitatea. În perspectiva infrastructurii, oameni străini de aceste locuri au venit să cumpere terenuri, să ridice case de vacanță, s-au construit mai multe pensiuni. 

Aspirații în privința turismului

”Acum 20 de ani, când am venit eu, locul ăsta era cu adevărat sălbatic”, povestește pe un ton victorios ungurul Kota Csongor (foto stânga), stabilit la Chilia Veche în tinerețe, când s-a îndrăgostit iremediabil de viața boemă de aici. Se veselește în maghiară la terasa din fața unui minimarket, cu concetățeni veniți în vacanță la pensiunea lui, Chilia Fenye. ”Nu mai arată ca înainte, a început să se construiască mult în Chilia de vreo șapte ani așa”.

Însă acum, de când cu războiul, nu se mai mișcă nimic, recunoaște viceprimarul localității Petru Naumencu. În Chilia Veche funcționează vreo 6-7 pensiuni care nu au fost pline niciodată. Speranța în turism a crescut de la an la an și, chiar în lipsa unui drum decent, oamenii au investit. Unul dintre ei este Sorin, întors acasă după o carieră militară care l-a plimbat prin diferite orașe din țară. În urmă cu opt ani, a ridicat o pensiune luxoasă care te extrage rapid din realitatea satului încremenit în era comunistă și te aruncă într-o oază dobrogeană idealizată, desprinsă din revistele de arhitectură. 

”Anul trecut am ieșit pe zero, anul ăsta nu știu dacă mai reușim. Cel mai tare ne-am speriat când au bombardat rezervoarele de combustibil. Se zguduiau pereții la explozii de parcă era cutremur. Am avut turiști cazați care la 1.30 noaptea și-au făcut bagajele și au plecat. Au spus că ei nu mai pot rămâne aici”, a povestit Sorin, proprietarul Limanul Resort.

Dar nu toată lumea pleacă. Singura stație de combustibil de pe grind plutește pe un canal și alimentează mașini și bărci deopotrivă. Aici lucrează Gabi, în vârstă de 24 de ani, care face naveta săptămânal de la Tulcea, pentru acest job.

– ”Nu ți-e teamă că te aruncă ăștia în aer?”

– ”Nu.”

– ”Cine crezi că e de vină?”

– ”Eu țin cu ucrainenii.”

Când ieși de pe canalele ferite și te uiți spre Dunăre, pe apă alunecă încet mai multe nave ucrainene. Dacă înainte de război treceau una-două pe lună, acum trec 30 pe zi. Un pescar amator a înfipt în nămol mai multe undițe de-a lungul malului, iar una dintre ele a început să tragă. A prins un sturion.

-”Ia uite ce frumusețe, asta e specie pe cale de dispariție”, exclamă bărbatul care se luptă puțin cu captura după care îi dă drumul înapoi în apă. ”E prima oară când vin aici, până acum mă duceam la Sulina”.

”Ucrainenii au ceva ce nouă ne lipsește”

Am lăsat în urmă traficul greu de nave ucrainene și am luat urma războiului spre lacul Razim, la Sarichioi, unde s-au adăpostit sute de refugiați ucraineni, în casele celei mai mari comunități de ruși lipoveni din România.

Comuna Sarichioi se află la doar 25 de km distanță de destinația turistică mult mai populară, Jurilovca. Circa jumătate dintre cei cinci mii de locuitori sunt lipoveni vorbitori ai unui dialect al limbii ruse. Spun că nu înțeleg războiul din Ucraina și se feresc să comenteze oricât am încercat să-i provocăm. Sunt profund atașați de cultura rusă, dar au multe în comun și cu ucrainenii, în timp ce Dobrogea este ceea ce numesc acasă. ”Noi suntem prea mici ca să înțelegem ce s-a întâmplat acolo. Dar este păcat de oamenii aceștia care au rămas fără casă”, spune o doamnă în vârstă aflată în curte, care culege struguri cocoțată pe un scaun.

Oamenii din Sarichioi au găzduit câteva sute de refugiați anul trecut, imediat după izbucnirea războiului. Când s-au făcut repartizările la frontieră, la Isaccea, ucrainenii au tras spre comunitățile în care se vorbește limba rusă, iar lipovenii și-au pus sufletul pe tavă pentru ei, își amintește Tatiana, o lipoveancă de vreo 60 de ani, care gestionează pensiunea copiilor săi, cu ponton pe lacul Razim. A găzduit aici două familii de ucraineni, timp de mai multe luni și a ajutat mulți alții aflați în trecere.

”A fost o emulație de empatie. M-au întrebat vecinii cu ce pot ajuta și le-am spus că la noi se mănâncă mulți cartofi. M-am trezit a doua zi cu doi saci de cartofi la ușă. Și nu doar, oamenii au fost foarte săritori, cu lapte, cu ouă, cu haine”.

Au fost gesturi frumoase, dar lumea se aștepta ca situația să fie una temporară așa că ușor, ușor, oamenii s-au întors la viața lor de zi cu zi, a povestit primarul Vitalie Finoghen. Ucrainenii și-au continuat drumul către Europa, în timp ce familiile cazate de Tatiana s-au stabilit în România.

”Două lucruri am remarcat la ei, pentru care îi apreciez, ceva ce noi n-avem. Erau familii mari, una cu cinci copii, cealaltă cu doi, plus bunicii. O dată că femeile sunt mai gospodine, economisesc mai mult, sunt mai inventive. Apoi că ei sunt mai uniți, trag unii pentru alții”, zice Tatiana. Păstrează în continuare legătura și, împreună cu sora sa, i-a ajutat cu drumuri și demersuri la autoritățile române.

Chiar dacă ucrainenii au plecat, atmosfera de dinainte de război nu s-a mai întors la Sarichioi, admite primarul. ”Uite chiar acum am primit de la ISU instrucțiuni să identificăm beciuri și spații pentru adăpost. Când a citit, colega mea s-a îngălbenit”.  În plus, trupele NATO de la Babadag le aminteasc constant lipovenilor că războiul e în desfășurare la câțiva zeci de kilometri. De când a început conflictul, activitatea militarilor s-a intensificat. Vehicule se plimbă încoace și încolo la poligonul din comună și uneori se trage și noaptea.

Lipoveanca Tatiana s-a împrietenit și cu americanii.

”Într-o zi ne-au sunat americanii de la Babadag că au permisie și vor să vină la noi la piscină, vreo 17 așa, dacă putem să îi primim pe toți. I-am înghesuit sus în mansardă, am crezut că-mi vor da pensiunea peste cap, dar nu a fost așa, un exemplu de bun simț. Au mers pe jos 18 km și când au ajuns aici pe seară, m-au întrebat de ce scrie în rusă pe indicatoarele de la drum și le-am răspuns că suntem ruși.

– Cum ruși? a sărit unul de m-am făcut mică.

– Ruși, dar suntem aici de 300 de ani…

– Cum de 300 de ani??”

Am lăsat-o pe Tatiana în compania unui grup de turiști mulțumiți de vremea bună de la sfârșitul lui septembrie și ne-am îndreptat spre Tulcea, care se află la o distanță de 30 de km de asfalt, pe care am parcurs-o relaxat în circa 20 de minute. Pe drum, mirarea viceprimarului din Chilia Veche a revenit ca un ecou:

-”Nu v-a fost frică să veniți până aici?”

-”Nu, de ce?”

-”Că faceți pană”.