G4Media.ro

“Ion Antonescu erou național” – narațiune falsă care nu are legătură cu…

Foto: Muzeul Holocaustului Washington

“Ion Antonescu erou național” – narațiune falsă care nu are legătură cu patriotismul, dimpotrivă (OPINIE)

Așa cum relata joi G4Media Consiliul Local al Comunei Havârna din județul Botoșani a aprobat un proiect de hotărâre prin care a fost acordat Căminului Cultural din Tătărășeni – sat din cadrul acestei localități – numele ”Prof. dr. Gică Manole”. Acesta este un profesor și istoric născut în acest sat, notoriu în ultimii ani pentru prezența în spațiul public, prin cărți, postări pe rețele de socializare și interviuri, în care a abordat subiecte precum Holocaustul, evreii și activitatea mareșalului Ion Antonescu. Gică Manole are și un bust al lui Antonescu în curtea casei sale și mai nou tună și fulgeră împotriva predării materiei obligatorii Istoria evreilor și a Holocaustului în învățământul secundar. Numirea căminului după Gică Manole a provocat reacții de protest, relatate în articolul G4Media.

Gică Manole face în diatribele sale apologia lui Antonescu (condamnat pentru crime de război) și neagă în mod explicit Holocaustul din România, fapte incriminate de Ordonanța de Urgență 31/2002 (art. 5 și 6), un text de lege care a produs o singură condamnare în 22 de ani pentru aceste două infracțiuni. De menționat că negarea Holocaustului nu se bucură de protecția libertății de exprimare, fiind considerată incitare la ură în două decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului (Garaudy contra Franța, 2003 și Pastörs contra Germania, 2019).

Dar Gică Manole este doar cel mai vocal apologet al lui Antonescu și în subsidiar al liderului Mișcării legionare, Corneliu Zelea Codreanu, dar nu este singurul. În parlamentul României s-au auzit discursuri apologetice la adresa unor legionari sau acoliți ai regimului Antonescu sau chiar strigăte din sală “Trăiască Garda” (altă faptă incriminată de OUG 31/2002). Mai mult, în opinia publică există o admirație nu tocmai neglijabilă pentru Antonescu. Potrivit unui sondaj comandat în 2023 de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România, 45% îl privesc pe Antonescu ca un mare patriot, 36% îi recunosc statutul de criminal de război, 40% îl consideră responsabil pentru exterminarea evreilor și 43% pentru exterminarea romilor.

Foto: Muzeul Holocaustului Washington

Această admirație îmbracă mai multe forme și cea mai frecventă pare a fi contestarea statutului de criminal de război care incriminează apologia sa în public, dar și interzice acordarea numelui lui Ion Antonescu unor străzi, instituții sau amplasarea busturilor sale în public (curtea casei lui Gică Manole este domeniu privat).

Contestarea se bazează pe faptul că Ion Antonescu a fost judecat și condamnat la moarte pe data de 17 mai 1946 de Tribunalul Poporului, o instanță care era în mod evident sub controlul comuniștilor români, care la rândul lor erau obedienți ocupanților sovietici, mai precis liderului sovietic Iosif Stalin.

Dar printre capetele de acuzare împotriva lui Antonescu s-a numărat și crime împotriva umanității. El a fost învinuit de deportarea și uciderea în masă a evreilor și romilor.

Judecarea sa și a celorlalți acuzați de crime de război s-a făcut în temeiul legii 312 din 24 aprilie 1945 “pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării sau de crime de război.” Desigur că la acea vreme era deja la putere guvernul Petru Groza, controlat de comuniști, iar România era sub ocupație sovietică.

Foto: Wikipedia

Dar legi similare au fost adoptate și puse în aplicare și în alte state aliate sau ocupate de Germania nazistă, prin care au fost judecați colaboraționiștii. Nu doar în state căzute sub dominație comunistă au fost condamnați lideri ca Ferenc Szalasi (Ungaria), Josef Tiso (Slovacia), Ante Pavelic (Croația, în contumacie), dar și în țări democratice – Philippe Petain și Pierre Laval (Franța), Vidkun Quisling (Norvegia), Anton Mussert (Țările de Jos).

Istoricul britanic Dennis Deletant, autorul cărții Antonescu, aliatul uitat al lui Hitler spunea într-un interviu la RFI România, preluat de G4Media: “Părerea mea personală este că Antonescu ar fi fost găsit vinovat pentru crime de război, având în vedere informațiile pe care le-au avut și aliații occidentali, deținute bineînțeles și de sovietici, adică tratamentul aplicat evreilor din nordul Bucovinei și Basarabia, iar mai apoi evreilor ucraineni din Transnistria. Majoritatea evreilor care au murit în Transnistria au fost evrei ucraineni. Acest fapt era cunoscut de sovietici pentru că atunci când Armata Roșie a înaintat spre România a descoperit gropi comune și a eliberat câteva dintre aceste lagăre de muncă din foste kolhozuri unde administrația românească i-a adunat pe evrei și unele cazuri și pe romi. Deci din cauza numărului victimelor regimului Antonescu în est, cred că un tribunal occidental l-ar fi condamnat la moarte pentru crime de război.”

Celor care contestă legitimitatea Tribunalului Poporului și temeinicia sentinței de condamnare la moarte din 1946 (executată pe 1 iunie în acel an) le atrag atenția că Înalta Curte de Casație și Justiție a respins în 2008 (în condiții de democrație) o cerere de reabilitare a lui Antonescu și guvernatorului Transnistriei, Gheorghe Alexianu (condamnat și executat odată cu șeful său), tocmai pe considerentul că dictatorul fascist al României din perioada 1940 – 1944 nu poate fi exonerat de crimele împotriva umanității comise împotriva evreilor și romilor.

Deci, din punct de vedere legal ION ANTONESCU ESTE CRIMINAL DE RĂZBOI în temeiul unei decizii a celei mai înalte instanțe din România de azi, care, până la proba contrarie, este un stat democratic, membru al Uniunii Europene și NATO, spre deosebire de România fascistă din anii 1940 – 1944 sau România comunistă a anilor 1945 – 1989.

Foto: Yad Vashem

Dar și faptele istorice probează fără putință de tăgadă același lucru: Pogromul de la Iași și Trenurile Morții (iunie – iulie 1941) cu 13 – 14 mii de evrei morți, “curățarea terenului”  în Basarabia și Bucovina (iulie – august 1941) 45 – 60 de evrei uciși, deportările din Basarabia, Bucovina, Herța și Dorohoi (toamna lui 1941 – toamna lui 1942), masacrul de la Odesa (22 – 25 octombrie 1941) 25.000 de evrei uciși, masacrul de la Bogdanovca (21 decembrie 1941 – 8 ianuarie 1942) 48.000 de morți (cel mai mare masacru al Holocaustului prin gloanțe), Dumanovca 18.000 de evrei uciși, Akmicetka 4000 de evrei uciși, Berezovka peste 30.000 și lista poate continua, ca și deportarea a peste 25.000 de romi în Transnistria, de unde 11.000 nu s-au mai întors – cad în responsabilitatea regimului condus (cu o mână de fier) de Ion Antonescu. O spune Raportul Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel” : bilanțul funest al regimului condus de dictatorul fascist Ion Antonescu – 280 – 380 de mii de evrei morți (diferența este dată de opinii diferite în Comisia Wiesel) și 11 mii de romi morți. Raportul este bazat în cea mai mare parte pe documente din arhivele românești.

“Bestialitatea manifestată de autoritățile române la Bogdanovka, Domanovka și Ahmecetka se regăsește alături de cele mai oribile acte de măcelărire în masă comise în timpul războiului. Aceasta a fost o treabă exclusiv românească. Rolul germanilor a fost în mare parte acela de spectatori. S-ar putea să fi exercitat presiuni asupra lui Alexianu să dea ordinele inițiale lui Isopescu (prefectul județului Golta din Transnistria, n.r.), temându-se atât de tare de o epidemie de tifos care s-ar fi putut răspândi peste Bug în propria lor zonă din Ucraina, însă dovezile sugerează că nu au participat direct la aceste asasinate. Prin hotărârea sa inițială de a deporta evreii din Basarabia și Bucovina și apoi pe cei din Odesa, Antonescu poartă răspunderea pentru moartea din cauza tifosului și a înfometării și pentru executarea în masă prin împușcare a evreilor, scrie Dennis Deletant în cartea sa Antonescu, aliatul uitat al lui Hitler (Editura Humanitas, 2008).

Și înainte de a-l acuza pe istoricul britanic de partizanat, țin să reamintesc că Dennis Deletant a scris despre regimul comunist din România și despre Securitate, a fost chiar declarat persona non grata în 1988 și a făcut parte din Comisia Prezidențială de Studiere a Dictaturii Comuniste din România, prezidată de Vladimir Tismăneanu.

foto: United States Holocaust Memorial Museum, courtesy of Perquimans County Library

Și acum ajung la afirmația din titlu: de ce apologia lui Antonescu nu are doar caracter penal (în public), dar nu dovedește nici măcar patriotism, dimpotrivă. Antonescu este lăudat pentru faptul că a recuperat (vremelnic) o parte a teritoriilor pe care România a fost silită să le cedeze în 1940, aliindu-se cu Germania nazistă împotriva Uniunii Sovietice. Dar cine a stat la baza pierderii acestor teritorii? Ați ghicit! (sau poate nu) Germania nazistă, care în cârdășie cu URSS a achiesat la pierderea Basarabiei (și a protestat moale la raptul nordului Bucovinei și Ținutului Herța, dar nimic mai mult), care împreună cu Italia fascistă au silit România să cedeze nordul Transilvaniei către Ungaria și în sfârșit a adjudecat în favoarea Bulgariei sudul Dobrogei (Cadrilaterul). În total, în 1940 România a pierdut 1/3 din teritoriu și un sfert din populație.

Nu mă îndoiesc că Antonescu a fost un patriot și a crezut că acționează în interesul țării (așa cum au crezut și Codreanu, Gheorghe Gheorghiu Dej sau Nicolae Ceaușescu), dar rezultatul net a fost un dezastru pentru România: un război pierdut, în pofida “întoarcerii armelor” de la 23 august 1944, nu doar genocidul evreilor și al romilor, dar și 800.000 de militari români morți (până la urmă de pomană), Basarabia, nordul Bucovinei și Herța pierdute din nou, nenumărați prizonieri în URSS și lista poate continua.

Antonescu a știut ce face: a mers dincolo de Nistru, în pofida sfaturilor opoziției democratice din România și a avertismentelor aliaților americano-britanici, a anexat Transnistria pe care a supus-o unui jaf sistematic și a transformat într-un teritoriu al genocidului. Și s-a dedat la aceste crime împotriva evreilor și romilor (în majoritate femei, copii și bătrâni) aproape de jumătatea secolului XX când astfel de fapte erau deja proscrise în legile războiului.

A-l glorifica astăzi pe Antonescu este un afront la adresa democrației și a noului statut al României. Și mai e ceva: am observat că cei care fac apologia lui Antonescu sunt aproape întotdeauna și critici ai orientării pro-occidentale a României și, printre altele, susțin Rusia în războiul de agresiune împotriva Ucrainei. Vreau să le reamintesc acestor antonescofili că Rusia n-a fost niciodată un prieten al românilor, României sau formațiunilor statale precursoare.

Și mai este ceva: Antonescu a luptat împotriva Rusiei, care nu a ezitat să echivaleze termenul român cu cel de fascist în Moldova sovietică după 1944, iar azi populația din Transnistria este complet spălată pe creier de această ecuație. În 2022 ministerul de externe de la Moscova a publicat un text intitulat “Privind situația cu glorificarea nazismului, răspândirea neo-nazismului și a altor practici care contribuie la escaladarea formelor moderne de rasism, discriminare rasială, xenofobie și intoleranță asociată”, în care erau menționate numele lui Radu Gyr, Mircea Vulcănescu (ambii criminali de război condamnați) și Octavian Goga (primul premier de extrema dreaptă al României). Rusia nu se sfiește să profite de acest discurs stupid de glorificare a unor personalități din România cu trecut fascist ca o diversiune de la propriul său prezent fascizant. 

Am să închei cu un alt autogol, ca să mă exprim în termeni fotbalistici, de data asta al statului democratic român de azi: Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat câștig de cauză luna trecută acțiunii introduse de doi supraviețuitori ai Holocaustului, Leonard Zăicescu și Ana Fălticineanu, decizând că reabilitarea de către justiția română în 1999 a doi criminali de război din cel de-al doilea război mondial, colonelul Radu Dinulescu și locotenentul-colonelul Gheorghe Petrescu, a fost nejustificată și astfel a încălcat drepturile celor doi reclamanți. Păi dacă reabilitarea celor doi executanți ai ordinelor “Conducătorului” este nejustificată potrivit CEDO, atunci reabilitarea lui Antonescu cum ar fi?

Foto: Muzeul Holocaustului de la Washington

Un cuvânt despre Leonard Zăicescu pe care l-am intervievat acum trei ani: are 97 de ani și la vârsta de 14 ani, pe 29 iunie 1941, a scăpat cu viață din curtea chesturii în timpul Pogromului de la Iași, sărind gardul îndemnat de tatăl său înainte de a fi împușcat mortal de militarii români care trăgeau în evreii adunați acolo. A doua zi a fost din nou prins și urcat în Trenurile Morții unde a fost unul dintre puținii supraviețuitori.

Un sfat: înainte să săriți în apărarea unora ca istoricul Gică Manole care neagă aceste evenimente, întinând memoria victimelor Holocaustului din România, ascultați-i pe ultimii supraviețuitori în viață ai acestui genocid inițiat de Ion Antonescu. Și pe urmă întrebați-vă dacă glorificarea unui criminal de război genocidar condamnat este o dovadă de patriotism.

Urmărește mai jos producțiile video ale G4Media:

Susține-ne activitatea G4Media logo
Donație Paypal recurentă

Donează lunar pentru susținerea proiectului G4Media

Donează prin Transfer Bancar

CONT LEI: RO89RZBR0000060019874867

Deschis la Raiffeisen Bank
Donează prin Patreon

Donează

Citește și...

2 comentarii

  1. Antonescu a fost un personaj odios. Într-unul dintre citatele sale memorabile spunea că a fost educat să-i urască pe evrei și pe romi. A fost un genocidar care a ordonat masacre și un aliat de nădejde al lui Adolf Hitler. O carte bună despre Holocaustul sub Antonescu este: „Romania’s Holy War: Soldiers, Motivation, and the Holocaust (Battlegrounds: Cornell Studies in Military History)” de Grant T. Harward. Deși cartea a fost premiată în SUA, în România nu se vorbește deloc despre ea.