Șapte ani de macronism în Franța, rezultat net: Jumătate dintre alegători votează partide populiste, radicale și extremiste

Obținerea de către Reunirea Națională (RN, dreapta populistă) a unei majorități absolute în alegerile legislative anticipate convocate duminică seara de președintele Emmanuel Macron, la scurt timp după închiderea urnelor în alegerile europarlamentare, nu mai pare o ipoteză fantezistă, primele sondaje confirmă acest lucru.

RN s-a situat pe primul loc în scrutinul european cu 31,37%, dar dacă adăugăm și procentajele partidelor Franța Nesupusă (LFI, stânga radicală) 9,89% și Recucerire (REC, extrema dreaptă) 5,47%, ajungem la 46,73% și 44 de euro-deputați din cei 81 la care are dreptul Franța în Parlamentul European.

Cele patru partide “republicane” (sau democratice/moderate în limbajul politic francez) – Renaștere (centru, pro-prezidențial) 14,6%, Partidul Socialist (PSF) 13,83%, Republicanii (LR, centru dreapta) 7,25% și Verzii (EELV) nu însumează decât 41,18% și 37 de euro-deputați.

Președintele Macron numește în mod curent RN (lidera de facto Marine Le Pen) și REC (condus de Eric Zemmour) drepte extremiste de dreapta, iar marți într-o conferință de presă a calificat LFI (înființat de Jean-Luc Melenchon, candidat prezidențial de trei ori) drept extremist de stânga. Dacă mai adăugăm și procentele partidelor calificate oficial de ministerul de interne drept extremiste (două de dreapta și șase de stânga) ajungem la un total de 48,38%, cu alte câteva partidulețe incluse la categoria “Diverse” care ar putea fi adăugate, bref, la alegerile europarlamentare jumătate din electoratul Franței prezent la urne a votat în favoarea unui partid care poate fi numit extremist de dreapta sau de stânga.

În conferința de presă de marți, președintele Macron declara că nu vrea să dea cheile puterii extremei drepte. Dar ce altceva ar putea face dacă RN câștigă o majoritate absolută, mai ales că este favorizat acum de sistemul electoral al votului majoritar uninominal cu două tururi, care l-a defavorizat constant în ultimii 40 de ani?

Le Pen, a spus că nu este interesată de postul de prim ministru și l-a propus pe președintele partidului, tânărul de 28 de ani Jordan Bardella. Cum va arăta o coabitare între președintele Macron și un premier Bardella cu o majoritate în Adunarea Națională este greu de imaginat.

Ar mai fi și alternativa în care RN nu obține majoritatea absolută, caz în care formarea unui guvern devine practic imposibilă, pentru că alianța stângii – Noul Front Popular (NFP – PSF, LFI, Verzii și Partidul Comunist) și Ensemble nu vor accepta niciodată să colaboreze cu RN. Un sondaj de opinie recent arăta că în cazul unui eșec (previzibil) al partizanilor președintelui Macron în scrutinul legislativ din 30 iunie și 7 iulie, 57% dintre alegători se pronunță pentru demisia șefului statului. În acest caz, cine altcineva decât Le Pen ar fi favorit în alegerile prezidențiale?

Dar cum s-a ajuns aici? În 2017 Macron a candidat la președinție sprijinit de En Marche – În Mișcare, o formațiune nouă, dorind dinamitarea regimului sclerozat al celei de-a Cincea Republici, cu alternanța stânga-dreapta la putere. Ceea ce a și reușit, barând totodată și calea spre putere a lui Le Pen.

În cei cinci ani care au urmat, președintele Macron, sprijinit de o majoritate absolută în Adunarea Națională, a încercat să introducă reforme radicale, unii ar spune chiar prea radicale, dar s-a izbit de o rezistență tradițională în opinia publică franceză și a mai și avut ghinionul pandemiei Covid, al războiului din Ucraina și al crizei costului vieții.

În 2022 Macron a fost reales, barând din nou calea spre putere lui Le Pen, dar în scrutinul legislativ partizanii săi nu au mai obținut majoritatea absolută în Adunarea Națională și atunci guvernul a fost nevoit să se bazeze pe asumarea responsabilității în parlament și pe abținerea LR la moțiunile de cenzură repetate care au urmat.

Președintele Macron și guvernul său au impus reforma sistemului de pensii, principala măsură fiind majorarea vârstei de pensionare de la 62 la 64 de ani, care a stârnit proteste de stradă imense în prima parte a anului și a dat o grea lovitură politică șefului statului și confederației centriste care-l susține în parlament.

Scrutinul europarlamentar a fost sondajul în mărime naturală care a arătat impopularitatea președintelui Macron și a curentului politic pe care unii îl numesc macronism. Dar ce este de fapt macronismul? Atunci când era candidat prezidențial în 2017 Macron folosea în toate discursurile o expresie devenită celebră și mai nou folosită de alții în semn de deriziune: “en même temps – în același timp”, o formulare paradoxală prin care încerca să prezinte drept compatibile poziții politice aparent ireconciliabile.

Și o vreme acest lucru a mers: noul partid prezidențial a atras politicieni de le dreapta (LR) și de la stânga (PSF – Macron însuși fusese ministru de finanțe sub președintele Socialist Francois Hollande), dar cu timpul președintele Macron a alunecat tot mai la dreapta, mai ales din punct de vedere economic și social (reforma pensiilor este semnificativă) și a promovat în guvern oameni de dreapta, din care se remarcă ministrul de interne, Gerald Darmanin. Așa a ajuns să fie văzut ca un “președinte al bogaților”, ceea ce s-a văzut și la recentul scrutin europarlamentar, unde Ensemble a obținut cele mai bune rezultate în carierele prospere ale marilor orașe, situându-se pe primul loc (în foarte puține locuri) de pildă în arondismentele bogate din vestul Parisului.

Pe de altă parte (sau în același timp, ca să-l citez pe președintele Macron) s-a produs o de-diabolizare a RN, care a renunțat într-o măsură destul de importantă nu numai la retorica ultra-agresivă a lui Jean Marie Le Pen, liderul Frontului Național (predecesorul RN) și tatăl actualei lidere, ci și la unele politici ale acestuia.

Realitatea politică din Franța astăzi este fără precedent în cei 65 de ani ai celei de-a Cincea Republici, create de Charles de Gaulle: a doua țară ca mărime din Uniunea Europeană și singura putere nucleară este pe punctul de a alege o majoritate parlamentară a unui partid considerat extremist, cu o atitudine ambiguă, dacă nu ostilă UE și NATO și mai degrabă prietenoasă față de Rusia lui Putin sau de a alege o Adunare Națională fără majoritate din care formarea unui guvern să fie imposibilă, în condițiile în care președintele Macron nu mai poate recurge la o nouă dizolvare în următoarele 12 luni.

Ar trebui ca această situație politică din Franța să fie motiv de îngrijorare nu doar în UE, ci și în întreaga lume democratică, într-o perioadă în care numai de așa ceva nu avea nevoie.