O posibilă planetă oceanică la doar 48 de ani lumină distanță de Pământ

Un astru care se află de ani de zile pe radarul astronomilor ar putea fi prima planetă oceanică detectată în afara Sistemului Solar, datorită Telescopului Spațial James Webb, potrivit unui studiu publicat în Astrophysical Journal Letters și citat de agenția AFP.

LHS 1140b a fost analizată din toate unghiurile de la descoperirea sa la 48 de ani lumină de Pământ, în constelația Balena, în 2017.

Doar câteva sunt considerate potențial „locuibile”, adică susceptibile de a adăposti o formă de viață pe o planetă stâncoasă situată nici prea aproape, nici prea departe de steaua sa.

„Cu condiții de temperatură și presiune la suprafață care ar permite apei să fie lichidă și să rămână lichidă”, explică pentru AFP Charles Cadieux, doctorand în astrofizică la Institutul canadian Trottier pentru cercetarea exoplanetelor.

Studiul său, realizat de o echipă de la Universitatea din Montreal, confirmă că LHS 1140b este un super-Pământ, cu o masă de aproximativ 5,6 ori mai mare decât cea a planetei noastre albastre, și nu un mini-Neptun.

Primele observații au plasat-o chiar între aceste două tipuri de exoplanete. Cu o densitate de așa natură încât ar putea fi un mini-Neptun, o minge de rocă cu o atmosferă foarte densă de hidrogen și heliu gazos. Sau ar putea fi un super-Pământ, sau chiar „o planetă oceanică cu un miez de rocă puțin mai mic, dar compensat de un înveliș de apă”, explică Cadieux.

Telescopul spațial James Webb a permis tranșarea chestiunii, observând atmosfera planetei în timp ce aceasta trecea prin fața stelei sale. „Absența semnalelor care sugerează prezența hidrogenului sau a heliului” exclude scenariul unui mini-Neptun.

Cantități mari de apă

Densitatea lui LHS 1140b implică faptul că „planeta are, de fapt, cantități mari de apă”, potrivit lui Martin Turbet, coautor al studiului și cercetător CNRS la Laboratoire de Météorologie Dynamique.

Cantități fenomenale, de fapt, deoarece în timp ce apa din oceanele Pământului reprezintă doar 0,02% din masa acestuia, ea ar reprezenta între 10% și 20% din aceasta pe LHS 1140b. Rămâne de văzut în ce formă.

Și aici intervine problema atmosferei planetei. „Nu avem dovezi directe că are atmosferă”, avertizează Turbet, „dar există indicii că are”.

Primul avantaj este că LHS 1140b este ușor încălzită de razele stelei sale, o pitică roșie, cu „temperaturi de suprafață care ar trebui să fie destul de comparabile cu cele de pe Pământ sau Marte”, a explicat el pentru AFP.

În funcție de faptul dacă atmosfera sa conține puține sau multe gaze cu efect de seră, cum ar fi dioxidul de carbon, suprafața apei va fi înghețată sau nu. Ea ar putea chiar să găzduiască un ocean lichid pe o parte a planetei expusă razelor stelei sale.

Cu excepția cazului în care acest ocean se ascunde sub un strat de gheață, „un pic ca lunile înghețate Ganymede, Enceladus sau Europa, care orbitează în jurul planetelor gigant ale sistemului solar, Jupiter și Saturn”, potrivit lui Turbet.

De aici și importanța unor observații suplimentare. Pentru a confirma, de exemplu, observațiile făcute de spectrometrele James Webb care indică „poate prezența azotului”, explică Charles Cadieux. Acest gaz este omniprezent, alături de oxigen, în aerul pe care oamenii îl respiră pe Pământ.

„Avem nevoie de cel puțin un an pentru a confirma că LHS 1140b are o atmosferă și, probabil, de încă doi sau trei pentru a detecta dioxidul de carbon”, afirmă astrofizicianul René Doyon, coautor al studiului, citat într-un comunicat de presă al Universității sale din Montreal.

Planeta se află la aproximativ 450.000 de miliarde de kilometri distanță.