”Never Let Go”: O mamă, copiii ei, provizii din ce în ce mai puține și demoni șmecheri. Un thriller de neratat cu Halle Berry (recenzie)

“Never Let Go” nu este interesat de reinventarea formulelor familiare atunci când vine vorba de tulburătoarea sa abordare a spiritelor sinistre care vizitează o cabană izolată în pădure. Prin includerea unei mame protectoare și a celor doi copii ai săi care încearcă să scape de o entitate malefică care le bântuie lumea, filmul nu se teme, de asemenea, să arate comparații minore cu „Bird Box”, arată Variety.

Cu toate acestea, lungmetrajul psihologic tensionat al regizorului Alexandre Aja își croiește propriul drum, lăsându-ne în mijlocul crizei îngrozitoare și agravante a unei familii și trăgându-și spaimele din conflictele interpersonale și intrapersonale. Deși nu toate ideile sale inteligente se reunesc eficient în final, reflectările sale tematice privind durerea, sănătatea mintală, rebeliunea și răscumpărarea sunt întrepătrunse intrinsec, cu un efect claustrofobic dureros, sporind ororile halucinante și atracția din atmosfera plină de groază.

Mama (Halle Berry) și-a ținut tinerii gemeni Samuel (Anthony B. Jenkins) și Nolan (Percy Daggs IV) ascunși în cabana rustică și izolată a părinților ei din sălbăticia învolburată. Lemnul înalt care înconjoară proprietatea acționează ca o cușcă, ținându-i pe cei trei în limitele scoarței și ramurilor sale. Dar, în loc să-i întemnițeze, îi ține de fapt departe de terorile societății.

Potrivit mamei, lumea din jurul lor a fost infectată cu răul, iar demonii sunt la pândă, căutând să le posede inimile pure odată ce se aventurează în afara verandei. Trioul trebuie să se lege de casă cu o frânghie lungă și groasă ori de câte ori pleacă și, la întoarcere, să îndeplinească o serie de ritualuri zilnice – cum ar fi rugăciunea în timp ce ating o ușă ornamentală din podea și meditația în micul spațiu de depozitare de dedesubt – pentru a menține sanctuarul lor izolat în stare de funcționare mistică.

Din păcate, existența ermetică a acestei familii unite începe să se destrame după ce o călătorie înșelătoare în aer liber pentru a aduna hrană îl face pe Samuel să scape involuntar din lesă și să-și rupă o gleznă, în timp ce Nolan renunță la cablu pentru a-și salva fratele. Desigur, mama intervine pentru a-i salva pe cei doi de un diavol sinistru cu limbă de șarpe, deghizat în mama ei moartă (Kathryn Kirkpatrick), care o tachinează, dar nu o poate atinge. Cu toate acestea, doar mama vede această viziune amenințătoare, făcându-l pe Nolan să se îndoiască de monștrii despre care îi tot avertizează în poveștile ei sinistre de adormit copiii. El bănuiește că mama lui ar putea face mai mult rău decât bine. În timp ce Nolan încearcă să îl convingă pe Samuel să sfideze autoritatea mamei, rezervele lor de hrană scad din cauza schimbărilor dure ale mediului. Și chiar în momentul în care situația lor ajunge la apogeu, are loc o schimbare în relația fraților, slăbindu-le legătura puternică.

După cum s-a demonstrat în filmele anterioare ale lui Aja, de la „Tensiune maximă” la remake-ul „The Hills Have Eyes”, punctul forte al regizorului francez de gen constă în poveștile cu oameni obișnuiți prinși în experiențe de coșmar aparent insurmontabile. Fiecare dintre ele este spusă cu gândul la concizie, simplificând ritmul și răsturnările de situație ale narațiunii. Același lucru se poate spune și despre modul în care Aja explorează fără teamă circumstanțe de montare la fel de sumbre în „Never Let Go”, simțind cum să exploateze temerile universale împărtășite atât de personaje, cât și de publicul care le susține supraviețuirea.

Aja și scenariștii KC Coughlin și Ryan Grassby oferă scenarii simple, eficiente și bine construite pentru protagoniștii lor plini de probleme, sporind atât suspansul, cât și empatia. Ne pasă cu adevărat de enigmele și conflictele lor, anticipând ziua tristă în care resursele lor se vor epuiza – prezentată printr-un montaj în timp, în care cămara și sera lor sunt devastate de timp. Tăieturile editorului Elliot Greenberg, partitura discordantă cu sintetizatoare a compozitorului Rob și luminile reci ale directorului de imagine Maxime Alexandre ne pregătesc pentru calamitate.

Lucrurile escaladează atunci când Samuel și Nolan, înfometați, sunt confruntați cu un catalizator tensionat de tip „luptă sau fugi” care implică câinele familiei. Acesta este și momentul în care munca lui Jenkins și Daggs radiază. O mulțime de responsabilități sunt plasate pe umerii lor minusculi pentru a purta filmul cu naturalismul și introspecția pe care le aduc materialului. Tinerii actori oferă o vulnerabilitate sfâșietoare și interpretări nuanțate, convingătoare, adaugă Variety.

Spaimele filmului nu se limitează la spaimele ieftine provocate de creaturi înfricoșătoare, deși acestea sunt, din păcate, prezente. Mai degrabă, aspectele mai tulburătoare se referă la modul în care răul încearcă să despartă această familie fericită și iubitoare. Acesta provoacă îndoieli, disensiuni și înșelăciuni, ducând la discuții viscerale, aprinse și la rezultate infernale. Conflictul principal dintre mama, care dorește cu disperare să-și protejeze fiii de răul la care a asistat, și băieții ei, ale căror convingeri împărțite sunt puse la încercare în actul al treilea, are o rezonanță puternică. Berry umanizează și fundamentează cu brio această figură maternă imperfectă, conferindu-i spirit, înțelepciune și o bogată interioritate. Din partea unui actor mai slab, pedepsele crude ale mamei ar părea campioane. Dar în mâinile lui Berry, stoicismul brutal al acestei femei ascunde o durere profundă și, posibil, o luptă cu boala mintală. Acțiunile, cicatricile și tatuajele ei bolnave oferă indicii nespuse despre educația, rebeliunea și penitența mamei.

De la începutul călătoriei noastre și până în ultimele secunde înainte de genericul de final, ne întrebăm mereu dacă acești monștri sunt reali sau manifestări malefice provocate de febra cabanei. Se pare că se dorește încurajarea dezbaterii, deoarece există într-adevăr rele îngrozitoare în lume. Cu toate acestea, dacă există ceva ce lipsește acestei povești fantastice, este un final inteligent și satisfăcător. Este, probabil, singurul moment în care „Never Let Go” își pierde controlul asupra noastră.