Care este semnificația zilei de 9 octombrie – Ziua Națională a Comemorării Victimelor Holocaustului din România?

Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la marcarea pentru prima oară a acestei date, care a coincis și cu publicarea în același an a Raportului Final al Comisiei Internaționale de Studiere a Holocaustului din România “Elie Wiesel”. În fapt, guvernul României a decis, la propunerea Comisiei Wiesel, instituirea acestei date ca Ziua Națională a Comemorării Victimelor Holocaustului din România încă din mai 2004, în timp ce Raportul Final a fost publicat în luna noiembrie a aceluiași an.

Pe 9 octombrie 1941 au început deportările masive ale evreilor din Basarabia, Bucovina, Herța și Dorohoi către Transnistria. Regimul fascist condus de Ion Antonescu dorea să deporteze întreaga populație evreiască din aceste teritorii. Antonescu îi acuzase pe evrei, în bloc, de colaborare cu regimul de ocupație sovietic atunci când o parte a acestor teritorii – Basarabia, nordul Bucovinei și Herța – fuseseră anexate în iunie 1940. Teritoriile au fost eliberate de armata română aliată cu armata germană în lunile iulie – august 1941.

Dar Antonescu nu a ordonat doar deportarea evreilor din teritoriile eliberate, ci și din cele care au rămas în componența României în iunie 1940, adică sudul Bucovinei și județul Dorohoi.

Oamenii de pe margine, dintre care pe mulți îi cunoșteam, ne scuipau, ne înjurau, strigau la noi “Jidanii la Palestina”

Mirjam Bercovici

Printre deportați s-a numărat și Mirjam Bercovici, născută Korber, care avea pe atunci 18 ani și-și amintește de anunțul făcut cu două zile înaintea deportării în orașul ei natal, Câmpulung Moldovenesc din sudul Bucovinei.

“Lângă primărie și la biserica din celălalt capăt al orașului s-au pus niște afișe. Eu n-am văzut afișele, am văzut însă jandarmul și unul care citea afișul: “Toți jidanii se vor aduna duminică 12 octombrie, ora 10, la Gara de Est, sub pedeapsă cu moartea, vor fi împușcați cei care nu vor veni. Vor fi evacuați.” Se referea  și la cei în vârstă, sugari sau netransportabili”. spune Mirjam Bercovici.

Pe data de 12 octombrie 1941 a început deportarea.

“Trei kilometri de mers pe jos. Oamenii de pe margine, dintre care pe mulți îi cunoșteam, ne scuipau, ne înjurau, strigau la noi “Jidanii la Palestina”. La început nu voiam să mă uit la ei, apoi mi-a venit să urlu și în final am lăsat ochii în jos. În Jurnalul meu l-am numit o Golgotă, doar fără deal și 14 opriri.”, povestește ea.

A fost un adevărat cataclism pentru întreaga familie, ne-am regăsit cu toții în niște vagoane de vite, murdare, un amestec de populație disperată, bătrâni, bolnavi, copii disperați, părinți isterizați. 

Norman Manea

Scriitorul Norman Manea, originar din Suceava, a fost deportat în octombrie 1941 în Transnistria când avea cinci ani.

“A fost un adevărat cataclism pentru întreaga familie, ne-am regăsit cu toții în niște vagoane de vite, murdare, un amestec de populație disperată, bătrâni, bolnavi, copii disperați, părinți isterizați. Deportarea în Transnistria a fost primul cutremur, care a început practic la Atachi, la frontiera cu Ucraina unde, atunci când am fost debarcați din aceste vagoane de vite a avut loc o triere a cadavrelor, care au fost scoase din vagoane, iar soldații români au început operația de jaf și bătăi. Acolo la Atachi au avut loc câteva sinucideri printre deportați după care a urmat infernul acest deportări”, povestește Norman Manea într-un interviu la RFI.

Evreii din Basarabia au fost deportați cu precădere pe jos, iar pe drum au avut loc execuții în masă ale evreilor, după cum povestește Șabs Roif într-un interviu la RFI.

I-au aliniat pe marginea gropii și au deschis focul. Am căzut cu toții în groapă, iar eu eram plin de sânge, dar nu era al meu, ci al unui bărbat cu care căzusem în groapă.

Shabs Roif

“După două săptămâni am fost îndreptați spre Nistru, în județul Soroca, într-o pădure pe malul râului. Era o ploaie mocănească și acolo am fost în groapa cu morți timp de o noapte.

Cum s-a întâmplat?

Erau acolo niște gropi care fuseseră deja astupate până să venim noi, iar o a treia groapă nu era chiar plină. Eu aveam pe atunci 11 ani și alergam pe acolo cu alți copii, la vârsta aceea nu înțelegeam chiar tot ce se întâmplă. Ei căutau de acum oameni să umple groapa. I-au aliniat pe marginea gropii și au deschis focul. Am căzut cu toții în groapă, iar eu eram plin de sânge, dar nu era al meu, ci al unui bărbat cu care căzusem în groapă.

Erau jandarmi sau armată?

Nu mai știu precis, dar vorbeau în limba română. Țin minte că i se adresau ofițerului “Domnule locotenent”. Ulterior am citit că era vorba de Roșca și încă unul care au declarat că au împușcat 500 de evrei.

Cam câți oameni au fost împușcați atunci în groapă?

Între 500 și 700. Am mai văzut acolo o femeie gravidă care a fost pusă lângă un copac și i-au tras un glonț în pântece și pe urmă un glonț în cap. Asta am văzut cu ochii mei.”

Pe data de 18 noiembrie 1941, guvernatorul militar al Basarabiei, generalul Gheorghe Voiculescu îi raporta lui Antonescu că în Basarabia “problema evreiască a fost rezolvată. Se mai găsesc 118 evrei în ghetto-ul din Chișinău, din care 53 bolnavi în spitale. În curând vor fi trecuți peste Nistru și aceștia”.

Așadar, în noiembrie 1941 Basarabia era practic “Judenrein” – curățită de evrei. În Bucovina, datorită primarului Cernăuțiului, Traian Popovici, circa 20.000 de evrei au fost salvați de la deportare. Pentru fapta sa, Traian Popovici a primit post-mortem titlul de Drept între Popoare din partea Memorialului Holocaustului Yad Vashem de la Ierusalim.

În total au fost deportați în Transnistria peste 120.000 de evrei din Basarabia, Bucovina, Herța și Dorohoi. Majoritatea au pierit în Transnistria: de malnutriție, frig, boli sau exterminați, cum s-a întâmplat de pildă la Bogdanovca, pe malul râului Bug, în extremitatea estică a Transnistriei, unde au fost împușcați la ordinul prefectului județului Golta, Modest Isopescu, circa 48.000 de evrei, în perioada 21 decembrie 1941 – 8 ianuarie 1942. Mulți dintre aceștia erau evrei deportați din Basarabia.

Dar deportările constituie doar un episod al Holocaustului din România. În vara anului 1940, chiar înainte de preluarea puterii de către Antonescu au avut loc masacre la Galați și Dorohoi, în ianuarie 1941 a avut loc Pogromul legionar de la București, în iunie/iulie 1941 au avut loc Pogromul de la Iași și Trenurile Morții, în iulie/august 1941 a avut loc “Curățirea terenului” – uciderea evreilor din mediul rural în Basarabia, nordul Bucovinei și Herța, în octombrie 1941 a avut loc marele masacru de la Odesa și masacrele au continuat în Transnistria, unde au pierit și circa 11 mii din cei 25 de mii de romi deportați acolo la ordinul lui Antonescu.

Potrivit Raportului Wiesel, România se face responsabilă de moartea a între 280 și 380 de mii de evrei în perioada 1940 – 1944. Comemorarea acestor victime în fiecare an pe data de 9 octombrie este un gest firesc de asumare a trecutului, fără de care o democrație autentică nu poate funcționa.