A schimbat oare Declarația Balfour din 2 noiembrie 1917 istoria omenirii?

Războiul dintre Israel, Hamas și Hezbollah, contestarea dreptului la existență a Israelului, controversa cu privire la legitimitatea sionismului politic readuc în atenție Declarația Balfour, de la a cărei emitere se împlinesc 107 ani.

„Guvernul Majestății Sale privește în mod favorabil înființarea în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu și va întreprinde toate eforturile în vederea realizării acestui obiectiv, înțelegându-se că nu va întreprins nimic care să prejudicieze drepturile civile sau religioase ale comunităților ne-evreiești existente în Palestina sau drepturile politice de care se bucură evreii în orice altă țară.”

Această declarație a fost trimisă la 2 noiembrie 1917 de Arthur Balfour, ministru de externe al guvernului Marii Britanii într-o scrisoare adresată Lordului Rothschild, care era considerat liderul neoficial al evreilor britanici.

Denumită ulterior declarația Balfour, deși acesta era doar un mesager și nu autorul ei,  aceste câteva rânduri sunt considerate de evreii sioniști ca fundamentale pentru reînființarea statului modern Israel, iar de către mulți arabi originea nenorocirilor ce s-au abătut asupra lor în ultimii 100 de ani.

Dar acest document nu a fost inevitabil și faptul că statul Israel există nu se datorează doar acestui petec de hârtie, este concluzia unei cărți extrem de documentate “Declarația Balfour – Originile conflictului arabo-israelian”, scrisă de profesorul Jonathan Schneer, de la Georgia Institute of Technology și publicată la editura Bloomsbury.

Autorul prezintă evenimentele care au premers emiterea declarației și le aseamănă cu o partidă de șah între mai mulți jucători la mai multe mese, în care puțini sunt aceia care văd toate mișcările adversarilor.

Evenimentul care a dominat anii ce au premers Declarația a fost evident primul război mondial, în care la sfârșitul primului an al conflictului, 1914, Imperiul Otoman, puterea colonială în Palestina s-a alăturat Germaniei împotriva puterilor Antantei, Marea Britanie, Franța și Imperiul Țarist.

Inițial, mișcarea sionistă, care a văzut în conflictul britano-otoman posibilitatea realizării dezideratului național evreiesc, a avut mari dificultăți în a se impune în fața autorităților de la Londra. Evreii anti-sioniști aveau pe atunci cea mai mare influență, dar pe măsura trecerii timpului balanța puterii s-a schimbat, un rol decisiv avându-l carismaticul lider sionist, Haim Weizmann, cel care în 1949 avea să devină primul președinte al statului Israel.

În paralel, arabii, conduși de șeriful de Mecca, Hussein, au intrat și ei în contacte secrete cu guvernul britanic, negociind o revoltă anti-otomană care să ducă la independență.

Pe al treilea plan, Marea Britanie și Franța negociau, tot în secret, împărțirea Orientului Apropiat și Mijlociu și dezmembrarea Imperiului Otoman, chiar înainte de înfrângerea acestuia.

Fără ca sioniștii sau naționaliștii arabi să fie înștiințați, câte un diplomat din fiecare țară, Sir Mark Sykes și Georges Picot, au împărțit teritoriile viitorului fost Imperiu Otoman într-un act secret semnat în 1916, care simbolizează de atunci încoace toate racilele imperialismului și ale cărui efecte se simt și azi în Orientul Apropiat și Mijlociu și de fapt în întreaga lume.

O a patra tablă de șah au constituit-o negocierile secrete permanente, inclusiv după publicarea declarației Balfour, dintre Marea Britanie și Imperiul Otoman, pentru ajungerea la o pace separată, în care era menționată posibilitatea continuării suverantității Constantinopolului asupra Palestinei.

Dar evenimentele, între care căderea țarului și apoi puciul bolșevic și ieșirea Rusiei din război, au schimbat datele problemei. Intrarea în 1917 a Statelor Unite în război de partea aliaților a schimbat decisiv raportul de forțe.

În acest timp, sioniștii au profitat de ceea ce autorul consideră că era (și este în continuare) mitul “puterii mondiale a evreilor” și au convins în final guvernul britanic să emită Declarația Balfour.

La numai o lună după aceea, generalul britanic Allenby și-a făcut intrarea în Ierusalim, dar a mai trecut aproape un an până ce Imperiul Otoman a capitulat. După război, britanicii nu și-au ținut promisiunile, iar sioniștii și naționaliștii arabi au descoperit că fuseseră trași pe sfoară.

Autorul consideră că Imperiul Britanic, ajuns la apogeu (cel puțin ca întindere) imediat după primul război mondial, nu a dus neapărat în mod deliberat o politică duplicitară în Orientul Apropiat și Mijlociu, ci a încercat să obțină avantaje strategice în război, unde victoria era un obiectiv mult mai important decât aspirațiile sioniste sau naționaliste arabe.

Palestina a devenit teritoriu sub mandat britanic, Siria și Libanul au fost atribuite Franței, iar celelalte teritorii arabe au căzut sub influență britanică. Hussein căruia i se fluturase perspectiva de a deveni calif a devenit doar rege al Hejazului, de unde a fost alungat de fundamentaliștii wahabiți, iar doi fii ai săi au devenit regi ai Iordaniei și Irakului, în fapt marionete britanice.

Dar, mai important, după Declarația Balfour din 1917 și înainte de înființarea în 1948 a statului modern Israel, poporul evreu a suferit cea mai mare catastrofă din istoria sa, Holocaustul. Iată de ce, importanța acestei declarații simbolice trebuie relativizată, iar această carte superbă lămurește foarte clar cititorii de ce.