Noaptea de cristal – pogromul din noiembrie 1938 care a declanșat faza violentă a Holocaustului, eveniment cu ecouri până în ziua de azi

Recentele violențe de la Amsterdam împotriva unor suporteri de fotbal israelieni au determinat din partea unor persoane publice, printre care și prim ministrul Israelului, Benjamin Netanyahu, o comparație cu Noaptea de cristal, un eveniment petrecut cu 86 de ani în urmă, care a reprezentat un moment de cumpănă al Holocaustului. Dar ce a fost Noaptea de cristal? Muzeul Memorial al Holocaustului de la Washington face o prezentare a acestui eveniment tragic.

Kristallnacht, literal, „Noaptea de cristal”, este adesea denumită „Noaptea geamurilor sparte”. Numele se referă la valul de pogromuri antievreiești violente care a avut loc pe 9 și 10 noiembrie 1938. Acest val de violențe a avut loc în întreaga Germanie, în Austria anexată și în zonele din regiunea Sudetă din Cehoslovacia recent ocupată de trupele germane.

Kristallnacht își datorează numele cioburilor de sticlă spartă care au împânzit străzile germane în urma pogromului – sticlă spartă de la ferestrele sinagogilor, caselor și afacerilor deținute de evrei, jefuite și distruse în timpul violențelor.

Asasinarea lui Ernst vom Rath

Violențele au fost instigate în principal de oficiali ai Partidului nazist, de membri ai SA (Sturmabteilung: cunoscut sub numele de Storm Troopers) și ai Tineretului hitlerist.

În urma evenimentelor, oficialii germani au anunțat că Noaptea de Cristal a izbucnit ca urmare a unei explozii spontane a sentimentelor publice ca răspuns la asasinarea lui Ernst vom Rath. Vom Rath era un oficial al ambasadei germane staționat la Paris. Herschel Grynszpan, un evreu polonez în vârstă de 17 ani, l-a împușcat mortal pe diplomat pe 7 noiembrie 1938. Cu câteva zile înainte, autoritățile germane expulzaseră din Reich mii de evrei cu cetățenie poloneză care locuiau în Germania; Grynszpan primise vestea că părinții săi, rezidenți în Germania din 1911, se aflau printre aceștia.

Părinților lui Grynszpan și celorlalți evrei polonezi expulzați li s-a refuzat inițial intrarea în Polonia lor natală. S-au trezit blocați într-o tabără de refugiați lângă orașul Zbaszyn, în regiunea de frontieră dintre Polonia și Germania. Trăind deja ilegal la Paris, Grynszpan, disperat, se pare că a încercat să se răzbune pentru situația precară a familiei sale, prezentându-se la ambasada germană și împușcându-l pe funcționarul diplomatic însărcinat să îl ajute.

Vom Rath a murit pe 9 noiembrie 1938, la două zile după împușcare. S-a întâmplat ca această zi să coincidă cu aniversarea Puciului de la Berărie din 1923, o dată importantă în calendarul național-socialist. Conducerea Partidului Nazist, reunită la München pentru comemorare, a ales să folosească ocazia ca pretext pentru a lansa o noapte de excese antisemite. Ministrul Propagandei, Joseph Goebbels, unul dintre principalii instigatori ai pogromurilor din Noaptea de Cristal, a sugerat „vechii gărzi” naziste reunite că „evreimea mondială” a conspirat la comiterea asasinatului. El a anunțat că „Führerul a decis ca … demonstrațiile să nu fie pregătite sau organizate de partid, dar, în măsura în care acestea izbucnesc spontan, ele nu trebuie să fie împiedicate”.

9-10 noiembrie

Cuvintele lui Goebbels par să fi fost interpretate ca un ordin de dezlănțuire a violenței. După discursul său, liderii regionali ai partidului reuniți au emis instrucțiuni către birourile lor locale. Violențele au început să izbucnească în diferite părți ale Reichului în cursul serii târzii și al dimineții devreme din 9-10 noiembrie. La ora 1:20 a.m., pe 10 noiembrie, Reinhard Heydrich, în calitatea sa de șef al Poliției de Securitate (Sicherheitspolizei), a trimis o telegramă urgentă către sediile și posturile Poliției de Stat și către liderii SA din diversele lor districte, care conținea directive referitoare la revolte. Unitățile SA și ale Tineretului hitlerist din întreaga Germanie și din teritoriile anexate acesteia s-au angajat în distrugerea caselor și a afacerilor deținute de evrei. Membrii multor unități purtau haine civile pentru a susține ficțiunea că tulburările erau expresia unei „reacții publice indignate”.

În ciuda aparenței de violență spontană și a caracterului local pe care pogromul l-a luat în diferite regiuni din Reich, ordinele centrale transmise de Heydrich dădeau instrucțiuni specifice: revoltații „spontani” nu trebuiau să ia nicio măsură care să pună în pericol viața sau proprietatea germanilor neevrei; nu trebuiau să supună străinii (chiar și străinii evrei) la violență; și trebuiau să îndepărteze toate arhivele Sinagogii înainte de a vandaliza sinagogile și alte proprietăți ale comunităților evreiești și să transfere acest material de arhivă Serviciului de Securitate (Sicherheitsdienst, sau SD). Ordinele indicau, de asemenea, că ofițerii de poliție trebuiau să aresteze cât de mulți evrei puteau fi ținuți în închisorile locale, de preferință bărbați tineri și sănătoși.

Revoltații au distrus sute de sinagogi și instituții evreiești din Germania, Austria și Regiunea Sudetă. Multe sinagogi au ars pe tot parcursul nopții în văzul publicului și al pompierilor locali, care primiseră ordin să intervină doar pentru a împiedica propagarea flăcărilor la clădirile din apropiere. Membrii SA și ai Tineretului Hitlerist din întreaga țară au spart vitrinele a aproximativ 7.500 de unități comerciale deținute de evrei și le-au jefuit marfa. Cimitirele evreiești au devenit un obiect special de profanare în multe regiuni.

Pogromul s-a dovedit devastator cu precădere la Berlin și Viena, unde se aflau cele mai mari două comunități evreiești din Reich-ul german. Mulțimi de bărbați SA cutreierau străzile, atacând evrei în casele lor și forțându-i pe evreii întâlniți să îndeplinească acte de umilință publică. Deși omorurile nu figurau în directivele centrale, Noaptea de Cristal a provocat moartea multor evrei între 9 și 10 noiembrie. Cifra oficială a deceselor evreilor, publicată de oficialii germani în urma Kristallnacht, a fost de 91, însă cercetările recente sugerează că au existat sute de decese, mai ales dacă îi punem la socoteală pe cei care au murit din cauza rănilor în zilele și săptămânile care au urmat pogromului. Înregistrările poliției din această perioadă documentează, de asemenea, un număr ridicat de violuri și sinucideri în urma violențelor.

Arestări de bărbați evrei

Pe măsură ce pogromul se răspândea, unități ale SS și Gestapo (Poliția secretă de stat), urmând instrucțiunile lui Heydrich, au arestat până la 30.000 de bărbați evrei și au transferat majoritatea acestora din închisorile locale în lagărele de concentrare de la Dachau, Buchenwald, Sachsenhausen și altele.

În mod semnificativ, Kristallnacht marchează primul caz în care regimul nazist a încarcerat evrei pe scară largă doar pe baza etniei lor. Sute de evrei au murit în lagăre ca urmare a tratamentului brutal la care au fost supuși. Majoritatea au fost eliberați în următoarele trei luni cu condiția să înceapă procesul de emigrare din Germania. Într-adevăr, efectele Kristallnacht vor servi drept stimulent pentru emigrarea evreilor din Germania în lunile următoare.

Urmările

În perioada imediat următoare pogromului, mulți lideri germani, precum Hermann Göring, au criticat pierderile materiale considerabile produse de revoltele antisemite, subliniind că, dacă nu se intervine, companiile de asigurări germane – nu întreprinderile deținute de evrei – vor trebui să suporte costurile pagubelor. Cu toate acestea, Göring și alți lideri de vârf ai partidului au decis să profite de ocazie pentru a introduce măsuri de eliminare a evreilor și a influenței evreiești percepute din sfera economică germană.

Guvernul Germaniei s-a pronunțat imediat că „evreii” înșiși erau de vină pentru revoltele antisemite și a impus o amendă de un miliard de Reichsmarks (aproximativ 400 de milioane de dolari americani la cursul din 1938) comunității evreiești germane. Guvernul Reichului a confiscat toate plățile de asigurare pentru evreii ale căror afaceri și case au fost jefuite sau distruse, lăsând proprietarii evrei personal responsabili pentru costul tuturor reparațiilor.

Legislație antievreiască

În săptămânile care au urmat, guvernul nazist a promulgat zeci de legi și decrete menite să-i priveze pe evrei de proprietățile lor și de mijloacele lor de subzistență. Multe dintre aceste legi puneau în aplicare politica de „arianizare” – transferul întreprinderilor și proprietăților deținute de evrei către proprietatea „ariană”, de obicei pentru o fracțiune din valoarea lor reală.

Legislația subsecventă a interzis evreilor, deja neeligibili pentru angajarea în sectorul public, să practice majoritatea profesiilor din sectorul privat. Legislația a făcut progrese suplimentare în eliminarea evreilor din viața publică. Oficialii germani din domeniul educației au exmatriculat copiii evrei care încă frecventau școlile germane.

Evreii germani și-au pierdut dreptul de a deține un permis de conducere sau de a deține un automobil. Legislația a restricționat accesul la transportul public. Evreii nu mai puteau fi admiși în teatrele, cinematografele sau sălile de concerte „germane”.

Ziarele din Statele Unite au prezentat atacul nazist asupra evreilor în titluri de primă pagină, iar articolele despre evenimente au continuat să apară timp de mai multe săptămâni. Nicio altă poveste despre persecutarea evreilor nu a primit o atenție atât de largă și de susținută din partea presei americane în nicio altă perioadă a erei naziste.

Cenzorii germani au încercat să blocheze accesul imaginilor de la Kristallnacht în ziarele din Statele Unite. Cu toate acestea, revista Life a reușit să publice câteva imagini în ediția sa din 28 noiembrie 1938.

Poate că niciun titlu nu a rezumat mai bine pericolul pentru evrei sub regimul nazist decât cel publicat pe prima pagină a Los Angeles Examiner din 23 noiembrie 1938: „Naziștii avertizează lumea că evreii vor fi exterminați dacă nu sunt evacuați de statele democrate”.

Președintele SUA denunță naziștii

La conferința sa de presă din 15 noiembrie 1938, la o săptămână după Kristallnacht, președintele Franklin D. Roosevelt (FDR) a denunțat atacul terorist al Germaniei naziste asupra evreilor, spunând: „Eu însumi abia am putut să cred că astfel de lucruri se pot întâmpla într-o civilizație a secolului al XX-lea”. FDR a făcut o excepție de la practica sa de conferințe de presă neoficiale, permițând ziarelor să citeze această declarație de la întâlnirea sa cu reporterii din acea zi.

Președintele Roosevelt a anunțat, de asemenea, că l-a rechemat pe ambasadorul SUA în Germania, Hugh Wilson. Statele Unite au fost singura națiune care și-a rechemat ambasadorul și nu l-au înlocuit decât după încheierea războiului în 1945.

Ca răspuns la vestea terorii naziste împotriva evreilor, americanii au protestat în orașe precum New York și Los Angeles. Alți americani au cerut o sporire a numărului de imigranți cărora li se permitea să intre în țară.

Presiunea asupra sistemului de imigrare din SUA

În ciuda amenințării tot mai mari la adresa evreilor care trăiau sub dominația nazistă în Germania și Austria, președintele Roosevelt știa că nu va putea convinge Congresul să reconsidere reglementările privind imigrația. La aceeași conferință de presă din 15 noiembrie, un reporter l-a întrebat pe președinte dacă ar recomanda relaxarea restricțiilor privind imigrația pentru a admite refugiații evrei din Europa. Roosevelt a răspuns: „Acest lucru nu este luat în considerare; avem sistemul de cote”.

Secretarul muncii, Frances Perkins, al cărui departament supraveghea Serviciul de imigrație și naturalizare, l-a convins pe președintele Roosevelt să permită ca aproximativ 12.000 de germani, majoritatea evrei și aflați deja în Statele Unite cu vize de vizitator, să rămână în țară pe termen nelimitat. Deși știa că prelungirea vizelor ar putea ridica obiecții din partea Congresului, președintele și-a exprimat clar poziția. „Nu pot omenește să îi dau afară». Într-adevăr, niciun evreu nu a fost forțat să părăsească Statele Unite pentru a se întoarce în Europa ocupată de naziști pe durata războiului.

Unii legiuitori care sperau să schimbe legile restrictive ale țării privind cotele de imigrare au văzut o oportunitate în valul de simpatie al americanilor față de refugiați de după Kristallnacht. La 9 februarie 1939, senatorul Robert F. Wagner (Democrat, New York) și reprezentanta Edith Nourse Rogers (Republicană, Massachusetts) au prezentat în Congres proiecte de lege identice pentru a oferi refugiu pentru 20.000 de copii sub 14 ani din Reichul German. În ciuda sprijinului larg, legea Wagner-Rogers a eșuat în Congres. Sistemul de cote a rămas neschimbat pe tot parcursul războiului și până în anii 1960.

Un moment de cotitură

Evenimentele din Noaptea de cristal au reprezentat unul dintre cele mai importante puncte de cotitură în politica antisemită național-socialistă. Istoricii au observat că, după pogrom, politica antievreiască a fost concentrată din ce în ce mai concret în mâinile SS. În plus, pasivitatea cu care majoritatea civililor germani au reacționat la violențe a semnalat regimului nazist că publicul german era pregătit pentru măsuri mai radicale.

În anii următori, regimul nazist a extins și radicalizat măsurile menite să elimine complet evreii din viața economică și socială germană. Regimul a trecut apoi la politici de emigrare forțată și, în cele din urmă, la realizarea unei Germanii „fără evrei” (Judenrein) prin deportarea populației evreiești „în Est”.

Astfel, Noaptea de Cristal reprezintă un punct de cotitură esențial în persecuția evreilor de către Germania nazistă, care a culminat cu încercarea de anihilare a evreilor europeni – Holocaustul.