Două decenii de la publicarea Raportului Final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”

Pe data de 11 noiembrie 2004, președintele României, Ion Iliescu, primea Raportul Final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, numită la inițiativa șefului statului cu șase luni înainte. Raportul, însușit de statul român, stabilea responsabilitatea României în perioada regimului condus de Ion Antonescu (1940 – 1944) în persecutarea sistematică a evreilor și moartea a între 280 și 380 de mii de evrei și 11 mii de romi.

Unul dintre membrii comisiei, directorul Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, Alexandru Florian, a acordat un inrerviu la G4Media cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la publicarea acestui document de referință.

Care era contextul intern și internațional când s-a format Comisia Wiesel?

Alexandru Florian: La începutul anilor 2000 România avea o strategie clară de aderare la NATO și UE. În acest context ea trebuia să îndeplinească o serie de reforme. Rezultatele uneia dintre ele trebuia să convingă partenerii europeni și cei euroatlantici, că România promovează și consolidează valorile democrației. Strâns legat de această cerință a fost clarificarea poziției față de tragedia evreilor din România în perioada celui de al Doilea Război Mondial și față de peroanele condamnate pentru crime de război.

Aceasta întrucât, după 1990, lideri politici, instituții publice sau ONG-uri își exprimaseră de o manieră puternic vocală adeziunea la promovarea memoriei Mișcării Legionare, a lui Ion Antonescu și negau Holocaustul din România. Or, a defila cu stindardul Legiunii și bustul lui Ion Antonescu, a promova discursuri negaționiste de la tribuna parlamentului era, în mod evident pentru orice minte normală, o contradicție de nereconciliat cu tentativa de a deveni parte la clubul select al democrației.

Subliniez că până în noiembrie 2004, când Elie Wiesel, într-un gest simbolic, a oferit președintelui Ion Iliescu Raportul final, țara noastră nu recunoscuse Holocaustul din România. Atunci practic s-a făcut gestul politic prin care România ca stat și-a asumat responsabilitatea pentru cei peste 300 mii de evrei și 11 mii de romi victime ale guvernării Ion Antonescu.

Care au fost criteriile care au stat la baza formării comisiei?

Comisia s-a alcătuit pe baza a trei criterii principale: reprezentare a comunității evreiești și a supraviețuitorilor, expertiză națională și internațională în antisemitism, în istoria și memoria Holocaustului din România.

Cum s-au desfășurat lucrările comisiei?

Comisia s-a organizat pe grupe de competență tematică în conformitate cu structura problematicii care a fost agreată de către toți participanții. Au existat trei reuniuni în plen care au validat activitatea acestor grupuri. Deciziile în plen s-au luat prin consens. Prin urmare, toți membrii Comisiei și-au asumat conținutul raportului. Activitatea în plen a fost coordonată de trei vicepreședinți. Având în vedere tema, perspectivele ideologizante sau subiective din care ea fost tratată până la această comisie, apreciez ca un exercițiu de excepție activitatea acestui grup de lucru de peste 30 de experți, care a știut să se armonizeze și să recurgă la compromis atunci când a fost cazul.

Care au fost principalele surse de documentare?

Arhivele, cunoștințele și perspectiva culturală a fiecăruia dintre noi și, bineînțeles, bibliografia de la momentul respectiv. Dintre toate acestea, izvoarele primare au constituit baza. Aceasta tocmai pentru a îndepărta orice suspiciune de subiectivism, de interpretare deformată a istoriei, de a fi pus „carul înaintea boilor”. Adică de a fi concluzionat înainte de a fi verificat ipotezele cercetării.

Care au fost principalele puncte de divergență?

Divergențele au fost minore și s-au datorat preocupării de a avea o analiză istorică echilibrată.  Îmi amintesc de două momente cu ocazia redactării concluziilor. Unul se referea la cifre, câte victime. Întrucât studiile de până atunci vehiculau diverse cifre, am optat pentru exprimarea unui interval: „între 280 mii-380 mii evrei români și ucraineni”. Este o dezbatere care nu se va încheia niciodată din motive lesne de înțeles. Fapt pentru care toți am acceptat această formulă. Cel de al doilea a fost când a trebuit să soluționăm problema responsabilității pentru Holocaust. Răspunsul corect a fost: „autoritățile române poartă principala responsabilitate atât pentru planificarea cât și pentru punerea în practică a Holocaustului”.

De unde provine diferența majoră (280 – 380 de mii) la numărul victimelor?

Diferența de 100 mii victime evrei provine din accesul la surse documentare, ce și câte documente s-au păstrat. De asemenea, trebuie avut în vedere că o cifră unanim acceptată nu va fi posibilă datorită faptului că au avut loc multe evenimente genocidare „rapide”, care nu au avut și consemnare documentar-statistică.

Bilanț: împliniri/neîmpliniri la 20 de ani – Institutul Wiesel, educație, justiție

Împliniri: politici publice care să încurajeze cercetarea istoriografică, educația și memoria Holocaustului din România. Cu alte cuvinte subiectul a devenit unul public, sprijinit de principalele instituții ale statului. Cercetarea și educația sunt completate, dacă pot spune astfel, de alte două orientări strategice guvernamentale: prevenirea și combaterea antisemitismului, a negării Holocaustului și a memoriei persoanelor condamnate pentru crime de război. Neîmplinirea majoră este în zona reactivității societale sau instituționale față de manifestări care fie sunt interzise de lege fie sunt în contradicție flagrantă cu normele și valorile democrației.

Au apărut în ultimii 20 de ani informații noi care pot completa tabloul prezentat de Raport?

Aș reformula întrebarea. La 20 de ani de la Raportul final o a doua ediție revizuită ar fi utilă? Raportul poate fi desigur îmbunătățit, revăzut sau completat la capitolele dedicate analizei istorice. Dar capitolul de concluzii, cel care de fapt a fost așteptat de guvernanți și societatea civilă cu sufletul la gură, rămâne și astăzi de maximă actualitate.

Membrii Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România:

Președinte: Elie Wiesel

Vicepreședinți: Tuvia Friling (Arhivele Statului, Israel), Mihail E. Ionescu (Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, București) și Radu Ioanid (Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA)

Membri: Ioan Scurtu (Institutul de Istorie Nicolae Iorga, București, secretar al Comisiei), Viorel Achim (Institutul de Istorie Nicolae Iorga, București), Jean Ancel (Yad Vashem, Ierusalim), Colette Avital (membru al Parlamentului Israelian), Andrew Baker (Comitetul Evreiesc American), Lya Benjamin (Centrul pentru Studiul Istoriei Evreiești, București), Liviu Beris (Asociația Supraviețuitorilor Holocaustului din România), Randolph Braham (Universitatea din New York), Irina Cajal Marin (Federația Comunităților Evreiești din România), Adrian Cioflâncă (Institutul de Istorie A.D. Xenopol, Iași), Ioan Ciupercă (Universitatea Al.I. Cuza, Iași), Alexandru Elias (Federația Comunităților Evreiești din România), Alexandru Florian (Universitatea Dimitrie Cantemir, București), Mihai Dinu Gheorghiu (Centrul de Sociologie European, Paris), Hildrun Glass (Universitatea Ludwig Maximillian, München), Menachem Hacohen (Marele Rabin al României), Vasile Ionescu (Centrul Romilor Aven Amentza), Corneliu Mihai Lungu (Arhivele Naționale Istorice Centrale, Bucurețti), Daniel S. Mariaschin (B’nai Brith International), Victor Opaschi (consilier prezidențial), Andrei Pippidi (Universitatea București), Ambasador Meir Rosenne (Israel), Liviu Rotman (Universitatea Tel Aviv), Michael Shafir (Radio Europa Liberă Radio Libertatea), Paul Shapiro (Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA), William Totok (Institutul de Istorie, Germania), Raphael Vago (Universitatea Tel Aviv), George Voicu (Școala Națională de Științe Politice și Administrative), Leon Volovici (Universitatea Ebraică din Ierusalim)

(Hotărârea de Guvern nr. 672 din 5 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 436 din 17 mai 2004)