„Fluierul aztec al morții” trezește aversiune și simbolism în creier (studiu)

În 1999, arheologul mexican Salvador Guilliem Arroyo a dezgropat rămășițele a zeci de victime sacrificate lui Ehecatl, zeul vântului, în Tlatelolco, un oraș antic din apropierea capitalei aztece Tecnochtitlan (actualul Mexico City). Unul dintre acestea era un tânăr decapitat care „ținea în ambele mâini un fluier cu chipul morții”, își amintește Guilliem. Asocierea sacrificiilor umane cu fluierul mortuar aztec a alimentat tot felul de fantezii, dar nu se poate nega că sunetul său este înfricoșător. Acum, un nou studiu descoperă că efectul său asupra creierului celor care îl aud este, de asemenea, ciudat, ceea ce ar putea oferi indicii despre utilizarea acestor fluiere în cultura aztecă, scrie El Pais.

Fluierele de la Tlatelolco au fost primele care au fost recuperate în contextul lor arheologic, deși prima referință despre ele datează din 1896. De-a lungul timpului, au apărut mai multe piese, care în prezent sunt distribuite în diferite muzee și colecții, deși au apărut și contrafaceri.

Cele autentice, care datează între 1250 și 1521, sunt fabricate din lut, măsoară între un centimetru și trei și „în ceea ce privește forma lor, există o marjă îngustă: reprezintă doar stăpânul lumii subterane Mictlantecuhtli, bufnița sau șarpele de foc”, explică arheologul Arnd Adje Both, care a studiat fluierele în mod extensiv.

Cei doi experți avertizează că că aceste imitații falsifică și configurația internă a instrumentului și, prin urmare, sunetul său: „Unele dintre ele țipă atunci când sufli tare, dar au un sunet destul de dur atunci când sufli mai încet; altele au un sunet mai puțin agresiv”.

Potrivit acestui expert, pentru azteci fluierul imita probabil urletul vântului, ceea ce ar explica de ce mai multe dintre ele au fost găsite asociate cu Ehecatl.

Diferit de toate instrumentele cunoscute

Configurația internă a fluierelor, care este responsabilă de sunetul lor caracteristic, este unică în lume. „Sunt diferite în sensul că nicio altă cultură pe care o cunoaștem nu a construit fluiere cu această arhitectură specifică, nici măcar în vremea aztecilor”, spune Sascha Frühholz, profesor de neuroștiințe cognitive și afective la Universitatea din Zurich. Mai exact, explică el, acestea constau din două camere acustice opuse care produc turbulențe în aer. Nu știm în ce măsură meșterii azteci stăpâneau tehnica pentru a proiecta efectul sonor pe care îl căutau. „Ar fi putut fi un proces de încercare și eroare”, sugerează Frühholz.

Rămâne necunoscută funcția exactă a acestor fluierături. Adje Both afirmă că „singura dovadă arheologică este utilizarea lor în cultul templului, sacrificiul uman pentru zeul vântului și o posibilă relatare etnoistorică a utilizării lor în sacrificiul uman în cadrul unei ceremonii comerciale aztece, tot în cultul templului”. Deoarece Mictlantecuhtli era reprezentat pe fluiere, s-a sugerat că sunetul ar fi putut pregăti sacrificații în timpul ritualului pentru coborârea lor în Mictlan, lumea subterană a morților.

Astfel, Frühholz și colaboratorii săi scriu în studiul lor, publicat în revista Communications Psychology (a grupului Nature), că al cincilea nivel din Mictlan era măturat de vânturi letale, un scenariu pe care sunetul fluierelor l-ar putea evoca. Și, deși circulă ideea că războinicii suflau în aceste instrumente pentru a intimida inamicul, potrivit lui Adje Both, „nu există nicio dovadă etnoistorică, iconografică sau arheologică că acestea au fost folosite în război; toate celelalte povești care se citesc pe internet sunt pură ficțiune fără dovezi”.

Un sunet care declanșează imaginația

Pentru a recrea cu fidelitate sunetul fluierelor și pentru a înțelege cum funcționează acestea, echipa lui Frühholz a scanat 3D două piese din colecția Muzeului Etnologic din Berlin și a reconstruit replici, în colaborare cu ceramistul și muzicianul Osvaldo Padrón Pérez. După ce sunetele și calitățile lor acustice au fost înregistrate, oamenii de știință au supus grupuri de voluntari unei analize perceptuale și unui studiu neuroimagistic cu ajutorul imagisticii prin rezonanță magnetică funcțională, o tehnică care dezvăluie regiunile active ale creierului în timpul îndeplinirii unei sarcini; în acest caz, ascultarea fluierăturilor.

Voluntarii au perceput sunetul fluierăturilor ca pe un hibrid între natural și artificial, ceva ce evocă un strigăt uman și le provoacă un sentiment de aversiune, alarmă și teamă. În ceea ce privește studiul de neuroimagistică, Frühholz rezumă că s-a observat activarea mecanismelor cerebrale legate nu numai de o reacție afectivă primară puternică, ci și de asocieri simbolice mai complexe. „Multe persoane din cadrul experimentului ne-au spus că sunetul declanșează imaginația, deoarece are o anumită conotație mistică”, explică cercetătorii. El adaugă: „Această procesare mentală la un nivel mai simbolic ar fi putut fi intenția aztecilor, astfel încât sunetul să creeze o legătură mentală cu o entitate, poate un zeu”.

Frühholz și colaboratorii săi concluzionează că rezultatele lor susțin teoria utilizării rituale în sacrificii, spre deosebire de ipoteza războiului sau altele. Dar victimele acestor ceremonii sângeroase au părăsit această lume îngrozite de fluierul morții sau, dimpotrivă, au fost mângâiate de credința că acest sunet le va ghida în călătoria lor dureroasă spre lumea subterană? Pentru Frühholz, această ultimă variantă este posibilă. Potrivit lui Guilliem, există nuanțe: „Moartea în lumea prehispanică mesoamericană avea o concepție foarte diferită de cea din Noua Spanie, așa că eu cred că nu era menită să insufle teamă”. Deși adaugă: „Nu vom ști niciodată”.