A încetat din viaţă Jovan Divjak, generalul sârb care a apărat Sarajevo în timpul războiului din fosta Iugoslavie

Personaje precum Jovan Divjak, care s-a stins din viaţă joi, la 84 de ani, „după o îndelungată suferinţă”, se regăsesc în uzura şi echivocul războaielor de dezintegrare din Iugoslavia, cum ar fi explozia de ură etnică ancestrală, afirmă Educația construiește Bosnia Herțegovina, organizația pe care generalul a fondat-o în 1994 pentru a acorda burse orfanilor războiului cu care țara se confrunta atunci.

Născut în 1937 la Belgrad într-o familie sârbă, Divjak era un militar pensionar din armata iugoslavă. În 1992, el a reprezentat un simbol al acestei Bosnii multiculturale și seculare aflată în plină furtună atunci când a ales să rămână la Sarajevo pentru a lupta de partea forțelor bosniace și pentru a supraveghea apărarea oraşului Sarajevo, încercuit de sârbii bosniaci, un asediu care a durat 1.425 de zile.

„Când a început atacul asupra capitalei Sarajevo și a Bosniei, nu am plecat, dar am refuzat să particip la el. Datoria mea profesională era să fiu alături de persoanele atacate”, îşi aminteşte el în documentarul intitulat „Sarajevo, dragostea mea” dedicat acestuia de rețeaua Al Jazeera în 2013. Generalul Jovo, așa cum era supranumit, era militarul cel mai înalt un rang din armata bosniacă, formată covârșitor din bosniaci, după ce marea majoritate a bosniacilor etnici sârbi sau croați s-au alăturat conaţionalilor lor.

„Singurul om din viața mea pe care l-am chemat generalul meu”, a scris pe Twitter, joi, cu „mare durere”, filosoful francez Bernard-Henri Lévy, care a petrecut câteva luni în oraș în timpul asediului.

Cu părul său alb și caracterul agreabil, Divjak era extrem de popular în Sarajevo, unde abia dacă putea merge pe stradă fără a fi salutat de cineva în plimbările sale de dimineață prin orașul vechi. Ajungerea sa atât în ​​armată, cât și în oraș, a fost, totuși, rezultatul întâmplării. Mama sa a fugit cu el, când avea 13 ani, dintr-o căsnicie nefericită și, din moment ce nu putea să-i plătească taxele școlare, l-a înscris la colegiul militar din Belgrad, care era gratuit. Acolo a început o carieră care l-ar fi condus să servească în garda de elită a lui Tito, pentru care nu și-a ascuns niciodată admirația, chiar şi la mult timp după dezintegrarea Iugoslaviei. În acea perioadă a întâlnit-o pe Vera în biblioteca militară – femeia cu care a fost căsătorit 57 de ani, până la moartea acesteia în 2017, și cu care a avut doi copii. A petrecut doi ani la Colegiul Statului Major din Paris și apoi a fost trimis la Sarajevo, oraș de care s-a îndrăgostit instantaneu.

3 mai 1992, foarte puțin după începerea războiului, a fost o dată-cheie în viața sa. Era ziua în care trebuia executat un schimb de prizonieri pentru ca liderul bosniac Alija Izetbegovic să se poată întoarce la Sarajevo, după ce fusese capturat la aterizarea sa în Portugalia, pe aeroportul orașului, fiind deja în mâinile armatei iugoslave. Convoiul a fost oprit de bosniaci înarmați și furioşi, iar Divjak era însărcinat cu medierea. În documentarul BBC „The Death of Yugoslavia” (Moartea Iugoslaviei), el poate fi văzut cocoțat pe un vehicul blindat al Căştilor albastre, cerând să se oprească împușcăturile, în timp ce interlocutorul său bosniac îi spune la telefon înjurături la adresa preşedintelui.

Schimbul de prizonieri s-a făcut, dar cu două prețuri care i-au marcat viitorul. Pe de o parte, o parte a armatei a început să se îndoiască de loialitatea lui Divjak (el însuși a povestit cum unii dintre soldații săi au inventat mitul conform căruia sârbii bombardau doar când el nu era în frunte). Pe de altă parte, Belgradul l-a acuzat de crime de război și a emis un mandat de arestare pentru cei 42 de soldați iugoslavi care au ucis milițiile bosniace în acea zi când au atacat convoiul.

În 2011 a fost arestat la Viena pentru această cerere. „Ar fi trebuit să fie cu mult timp în urmă. El este responsabil pentru moartea a peste o sută de soldați iugoslavi”, a declarat președintele de atunci al entității sârbe bosniace și astăzi unul dintre cei trei președinți rotativi ai țării, Milorad Dodik. Cetățenii din Sarajevo au ieșit în stradă pentru a cere eliberarea lui Divjak. Austria a decis mai întâi să nu-l extrădeze Belgradului și, după ce a petrecut patru luni în detenție, a fost eliberat din lipsă de probe. La întoarcerea la Sarajevo a fost întâmpinat ca un erou.

Divjak a fost unul dintre „ostali” (ceilalți), așa cum se numește 2,7% din populația țării, care fie nu aparținea niciunuia dintre cele trei „popoare constitutive” (bosniaci, sârbi și croați), sau – așa cum a fost cazul său – refuza să se identifice ca atare. El nu și-a negat niciodată identitatea sârbă, dar s-a definit întotdeauna oficial ca un bosniac, simplu. „Bosnia de astăzi nu este țara pentru care am luptat. Mi-am dorit un stat drept, în care să fim cu toții egali, fără diviziuni etnice”, declara el în 2015.

El și-a îndreptat criticile nu doar împotriva naționalismului sârb, ci şi împotriva liderilor bosniaci. A demisionat din gradul de general după pompoasa înmormântare pe care a avut-o Musan Caco Topalovic, un veteran de război și criminal suspectat că ar fi executat sârbi, și s-a împăcat cu Izetbegovic doar când acesta era pe patul de moarte, în 2003.

Jovan Divjak a primit numeroase premii şi cea mai importantă distincţie, Legiunea de Onoare a Franței, în 2001.

Deși a scris câteva cărți, ultimii săi ani au fost dedicați mai ales organizației sale educaționale multi-etnice. „Nu l-am urât niciodată pe celălalt”, a rezumat el în documentarul despre viața sa.

Sursa: El Pais / Articol de Antoni Pita / Traducerea: Rodezia Costea (Rador)

Foto: Generalul Jovan Divjak / Sursa: Facebook