A meritat? Proteste-cheie de-a lungul deceniilor

Protestele care au lăsat o mare parte a lumii învăluită într-o ceață de gaze lacrimogene, anul trecut, au fost încetinite de pandemie – până ce moartea lui George Floyd a stârnit o revoltă globală împotriva brutalității polițienești și a inegalității rasiale.

De la Hong Kong la Khartoum, de la Bagdad la Beirut, din Gaza la Paris și de la Caracas la Santiago, oamenii au ieșit în stradă, în 2019, pentru a apăra libertatea, suveranitatea, sau pur și simplu pentru o viață mai puțin împovărată de greutăți, în timp ce puțini au fost cei care au prosperat. Părea ca străzile sunt luate cu asalt peste tot, numai în Statele Unite nu.

Acum, după moartea lui Floyd, un bărbat de culoare din Minneapolis, care a murit în custodia poliției, când un ofițer alb a apăsat cu genunchiul pe gâtul lui, timp de câteva minute, proteste au izbucnit pe tot globul.

Brutalitatea de tip poliţienesc sau militar și rasismul sunt modele universale experimentate în multe societăți.

Însăși natura unui protest sugerează o dorință ferventă de schimbare, nevoia de a îndrepta o percepută nedreptate istorică. Este un mijloc în atingerea unui scop. Dar care scop? În funcție de guvernarea pentru care activiștii solicită schimbări, rezultatele pot fi variate.

Demonstrații au fost organizate săptămâna trecută în semn de solidaritate cu protestatarii americani, dar moartea lui Floyd a avut, de asemenea, rezonanță și reverberații mult mai departe de țărmurile Statelor Unite, din cauza acelor vieți pierdute mai aproape de casă, în circumstanțe similare.

Pe măsură ce criza coronavirusului s-a atenuat în China, protestatarii din Hong Kong, teritoriul semi-autonom, au început să apară din nou. Și Beijingul s-a mișcat rapid pentru a înăbuși mișcarea care a provocat tulburări luni întregi, adoptând o lege de securitate națională care vizează să pună capăt existenței principiului „o țară, două sisteme”.

Un guvern democratic care este receptiv la schimbări poate adopta legi, sau o schimbare de conducere poate fi forțată la urne.

Totuși, un regim autoritar nu cedează prea des. Protestele față de dictatură pot fi o luptă pe viață și pe moarte, care poate chiar să le impună activiștilor să facă un pact cu sistemul militar al țării. Înfruntarea tiraniei poate să atragă și o ripostă, rezultatul fiind un lider cu tendințe dictatoriale mai mari, sau un război civil dezastruos.

Iată câteva dintre protestele-cheie din ultimele decenii și ce câștiguri sau eșecuri au înregistrat ele.

Drepturile civile americane

Protestele care au izbucnit săptămâna trecută într-o Americă marcată de cicatrici, au avut caracteristica neobișnuită de a fi în mare parte fără lideri și continuă să evolueze, deși mișcarea „Black Lives Matter” (Vieţile negrilor contează) a fost cea centrală. În perioada critică a anilor ’50 -’60, Martin Luther King Jr., care a condus marșul puternic de 250.000 de participanți, la Washington, în 1963, și Malcolm X au fost figuri colosale ale secolului al XX-lea, reprezentând două trăsături diferite: protestul non-violent de masă și obținerea de rezultate favorabile „prin orice mijloace”.

Actul privind drepturile civile, inițiat de administrația Kennedy și Legea privind drepturile de vot au fost adoptate de administrația Johnson, care a fost empatică în combaterea rasismului endemic al națiunii. Acestea au fost puncte-cheie de inflexiune. Însă nedreptatea socială și războiul din Vietnam au continuat să domine deceniul american și nu numai, ajungând la un crescendo de tulburări civile în 1968, care au fost reluate în 2020.

Democrații din Congres propun o revizuire a procedurilor și a răspunderii poliției, dar, la fel ca la Washington, acest lucru a fost blocat de partizanat. Democrați cheie, inclusiv prezumtivul candidat la președinție, Joe Biden, se distanțează, de asemenea, de apelurile liberale de „a desfiinţa poliția”, în timp ce președintele Donald Trump și aliații săi republicani critică propunerea.

Căderea Cortinei de Fier

Revoluția plutea în aer în Europa de Est în 1989, încurajată de o înflorire a rezistenței civile pentru a răsturna conducerea comunistă.

Una câte una, țările au căzut într-un efect de domino, în sens invers – Washingtonul a fost întotdeauna preocupat de o reacţie de tip domino în favoarea Uniunii Sovietice. Ultimul lider sovietic, Mihail Gorbaciov, a pus bazele acestei schimbări tectonice.

Zidul Berlinului a căzut, iar conducerea partidului unic a fost răsturnată în Germania de Est, Polonia și alte state cândva exilate dincolo de Cortina de Fier, în mare parte în revolte nesângeroase – excepție făcând România, unde tirania lui Nicolae Ceaușescu și a familiei sale a fost încheiată de un pluton de execuție în ziua de Crăciun.

Această perioadă a cuprins și o „Revoluție de catifea” în Cehoslovacia, care a fost antidotul istoric al Primăverii de la Praga, o perioadă de liberalizare în îmbrățișarea „comunismului cu față umană”, care a fost zdrobită fără milă de mai mult de o jumătate de milion de soldați din cadrul Pactului de la Varșovia condus de sovietici, în 1968.

Primăvara Arabă și actuala reinventare

Au trecut două decenii până când lumea a fost martora unui alt val de proteste care au măcinat o întreagă regiune. Acesta a fost primul captat pe o nouă platformă digitală, social media. După zeci de ani de dictatură și cleptocrație, lumea arabă a ajuns să fie vrăjită de amestecul ameţitor între posibilitate şi iminenţă. Și conducătorii au căzut: în Egipt, Yemen, Libia și Tunisia în 2011. Dar numai aceasta din urmă a trecut la un următor capitol democratic.

Egiptul trăiește acum sub o conducere și mai autoritară, unde orice disidență este oprimată și mii de oameni putrezesc în închisoare. Yemenul și Libia au fost sfâșiate de conflicte și catastrofe umanitare. Siria a explodat dintr-o revoltă împotriva dinastiei Assad, într-un război civil dezastruos, care continuă cu peste jumătate de milion de morți și cu milioane de strămutați.

În Libanul vecin și în Irak, protestele civile au izbucnit în octombrie anul trecut împotriva elitelor conducătoare. Libanul e marcat de o confluență de crize, întrucât se zbate pe marginea prăpastiei falimentului național. De asemenea, în Irak, unde nenumărați protestatarii au fost uciși, sistemul de îngrijire a sănătății nu este dotat pentru a face față COVID-19, iar pierderea veniturilor din petrol lovește greu. Protestele par să se reaprindă în ambele locuri.

Spiritul anilor 2019 și 2020

Sudanul a realizat o mare parte din ceea ce se poate obține din nesupunerea civilă și proteste – plus costurile dureroase cu mulți oameni uciși și cu violurile sistemice – pe măsură ce tranziția fragilă către o nouă eră continuă. Mișcarea de protest a reușit să alunge un puternic comandant militar aflat la putere multă vreme, care se confruntă cu acuzații de genocid și crime de război. Președintele Omar al-Bashir a fost răsturnat de la putere în aprilie 2019, forțând crearea unui comandament comun civil și militar, „consiliul suveran”. Dar civilii se străduiesc să își afirme autoritatea în fața puterii militare.

Protestele din Hong Kong, care au început în urmă cu un an, în această săptămână păreau să întruchipeze toate fațetele aspirației democratice: dar intenția clară a președintelui Xi Jinping și puterea copleșitoare a Armatei chineze de Eliberare a Poporului fac din ce în ce mai probabilă ipoteza ca teritoriul să ajungă sub conducerea Beijingului mult mai devreme de 2047, cum fusese convenit.

Acordul-reper din 1997, prin care colonia britanică a fost predată oficial Chinei, prevedea că lucrurile vor rămâne neschimbate timp de 50 de ani.

Sursa: The Washington Post / Autor: Tamer Fakahany, AP / Traducerea Cristina Zaharia (Rador)

Sursa Foto: Deutsche Welle