„Aceasta este drama României. Că la o sută de ani de la Ionel Brătianu și de la Iuliu Maniu îi avem pe Liviu Dragnea și pe Viorica Dăncilă”. Interviu cu Ioan Stanomir despre momentul 1918 – partea a II-a

”Tot ceea ce am realizat este subminat în mod dramatic de un triumf al imposturii și al prostiei și al ceaușismului cum rar mi-a fost dat să văd în ultimii treizeci de ani. Suntem conduși în an centenar de cei care reprezintă produsele ceaușismului târziu. Liviu Dragnea sau Viorica Dăncilă asta sunt. PSD, actualmente, asta este: un partid post-ceaușist care se hrănește din corpul acestei țări cum se hrănește un organism parazit dintr-un organism sănătos. Aceasta este drama României. Că la o sută de ani de la Ionel Brătianu și de la Iuliu Maniu îi avem pe Liviu Dragnea și pe Viorica Dăncilă”, afirmă profesorul Ioan Stanomir, în a doua parte a interviului acordat pentru G4Media.ro.

Stanomir vorbește despre personalitățile democratice pe care secolul XX le-a dat, despre promisiunile nerespectate de la 1918 și despre drama României de azi. Pe parcursul interviului, profesorul Stanomir afirmă în mai multe rânduri că o națiune care a dat oameni ca Iuliu Maniu, Brătianu, Nicolae Steinhardt, Elizabeta Rizea sau Mihail Sebastian nu trebuie se se rușineze de trecutul ei. Cu toate acestea, nici să-l exalteze. Redăm în continuare a doua parte a interviului:

Reporter: Este adevărat că în perioada războiului exista o tensiune între germanofili și francofili?

Ioan Stanomir: Cu siguranță a existat și de aceea am avut și două tabere. Antantofilii și germanofilii vedeau viitorul României în mod diferit. Pentru germanofili, dacă ar fi să ne referim la Stere și la P.P. Carp, viitorul României în cazul unei victorii a Rusiei era unul întunecat, în vreme ce pentru antantofili, unirea însemna unirea cu Transilvania și cu Bucovina și abandonarea Basarabiei. Au fost opțiuni extrem de dureroase care s-au văzut în scindarea elitei politice de la noi. Nu trebuie să uităm că, la un moment dat, România a avut două elite politice separate de opțiunile strategice, elita de la Iași și elita de la București, și că elita germanofilă cuprindea personalități care erau mult mai independente și autentic patriotice pentru a fi socotite ca trădătoare. Dar nu este mai puțin adevărat că în vreme ce germanofilii tratau cu Puterile Centrale, soldații români luptau la Mărășești. Și aceasta pune undeva într-o anumită balanță lucrurile.

Rep.: Și cu toate acestea, după 1918, obiectivul ambelor tabere, germanofilii și francofilii, a fost realizat.

I.S.: Da, a fost realizat printr-un accident al istoriei, pentru că altfel el era reciproc exclus. Nu puteam să avem și Basarabia și provinciile din Imperiul Austro-Ungar. Acest lucru este evident și ține de șansa pe care am avut-o, o șansă unică: implozia acestor imperii. Elita noastră a sesizat momentul, pentru că dacă nu foloseam acel moment, niciun altul nu putea apărea.

Rep.: În Declarația de la Alba Iulia se menționează că „fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc”. Această promisiune nu cumva a fost ocolită de planul de centralizare al guvernului de la București?

I.S.: Cu siguranță. Planul de centralizare al României ca extindere al Vechiului Regat a pus în discuție nu doar punctul pe care l-ați evocat, referitor la recunoașterea dreptului la identitate al minorităților, ci a pus în pericol chiar ideea de democrație. Pentru că atât în Basarabia, cât și în Transilvania, cei care au făcut unirea erau preocupați de dimensiunea democratică. Pentru Stere și Halippa și viitorii țărăniști basarabeni, două lucruri erau importante: demnitatea umană sub aspect politic și demnitatea umană sub aspect economic, respectiv împroprietărirea ca parte a proiectului de construire a unei cetățenii. Pentru transilvăneni lucrurile se puneau la fel, iar în Transilvania noi avem o situație unică, în care marile familii politice conlucrează pentru atingerea acestui ideal al unității naționale.

Avem social-democrații de orientare austro-marxistă și avem liberal-conservatorii din Partidul Național Român. Trebuie spus că social-democrații bucovineni și transilvăneni și bănățeni se numărau printre cele mai luminate minți ale socialismului românesc. Și alături de Gherea, ei sunt cei care au lăsat cel mai mult din patrimoniul de reflecție al socialismului democratic de la noi. Ei nu trebuie confundați cu bolșevizanții și leninizanții din jurul viitorului Partid Comunist din România. Pentru a fi mai clar, George Grigorovici, Ion Flueraș și alții asemenea lor erau oameni care vedeau demnitatea umană în cadrul democrației. În vreme ce leniniștii și bolșevicii erau inamici declarați ai oricărui proiect democratic. De aceea în Proclamația de la Alba Iulia avem această de fuziune între drepturi pozitive și drepturi negative. Avem, pe de o parte, conceptul de libertate și, pe de altă parte, conceptul de ocrotire al demnității muncitorilor și agricultorilor. Este un document remarcabil, care se află mult înaintea altor documente elaborate de români.

Mă întrebați ce s-a respectat din acest document. Destul de puțin, pentru că de vot liber nu prea am avut parte în perioada interbelică, de respectarea demnității umane nu am avut parte decât în mică măsură, iar de descentralizarea autentică cu atât mai puțin. De aceea cred că pentru oameni ca autorii Proclamației de la Alba Iulia noi trebuie să avem un respect imens, pentru că ei ocupă în panteonul român aceeași poziție pe care o ocupă Părinții Fondatori în Statele Unite. Alături de pașoptiști, ei sunt generația căreia îi datorăm profilul nostru ca români.

Rep.: Ați publicat recent o carte la editura Humanitas, „La centenar. Recitind secolul României Mari”, în care revizitați dintr-o perspectivă liberal-conservatoare ultimul secol de istorie al României, sancționând totodată derapajele de extremă dreapta și extremă stânga din perioada interbelică. Care credeți că ar fi fost destinul României dacă, pe de o parte, aceste derapaje nu ar fi avut loc, iar, pe de altă parte, poziția geografică ar fi fost alta, iar comunismul nu ar fi pătruns pe teritoriul nostru? Decalajele de astăzi dintre România și țările din Vest ar mai fi fost prezente?

I.S.: În primul rând, aș spune că nu avem nimic de ce să ne rușinăm cu privire la tradiția noastră în materie de reflecție a libertății. Pentru că deși secolul XX a fost un secol al tiraniilor, noi am avut suficient de mulți intelectuali și oameni politici care au crezut în libertate. Nu atât de mulți precum oportuniștii și ticăloșii, dar suficient de mulți pentru a ne onora pe noi ca națiune. Și o națiune care i-a dat ca martiri ai cauzei democratice oameni ca Iuliu Maniu și Dinu Brătianu, nu are de ce să se rușineze. Iau din două mari partide tocmai pentru a ilustra această convergență de principii. O națiune care l-a dat pe Constatin Titel Petrescu ca apostol al socialismului democratic nu are de ce să se rușineze. O națiune care l-a dat pe Nicolae Steinhardt nu are de ce să se rușineze. O națiune care a dat-o pe Alice Voinescu și a dat-o pe Elizabeta Rizea nu are de ce să se rușineze. O națiune care l-a dat pe Iuliu Hossu nu are de ce să se rușineze. O națiune care l-a dat pe Mihail Sebastian nu are de ce să se rușineze. Dau exemple de personalități care au avut o înțelegere profundă a răului pe care totalitarismul îl reprezintă.

Întrebarea dvs. se compune, de fapt, din două întrebări. În primul rând, comunismul există pentru că există Primul Război Mondial. Așa încât Primul Război Mondial este responsabil și de apariția României Mari, dar și de distrugerea ei. Pentru că Primul Război Mondial declanșează niște forțe atât de copleșitoare prin efectul lor, încât ele nu mai pot fi oprite. Este un fel de atelier al nibelungilor în care se făuresc armele cu care va fi distrusă civilizația europeană. De aceea atât de multe spirite conservatoare în secolul XX au fost preocupate de Primul Război Mondial și s-au aplecat asupra Primului Război Mondial ca fiind începutul tuturor relelor. Pentru că pentru liberal-conservatori, Primul Război Mondial distruge temeliile civilizației. El aduce relativismul moral, totalitarismul și barbaria.

Din păcate, România Mare se naște, ca toate statele din Europa Centrală, sub semnul acestei mașini infernale care va exploda mai devreme sau mai târziu. Pentru că și Tratatul de Pace de la Versailles nu poate rezolva această problemă esențială: cum protejezi Europa, pe de o parte, împotriva revizionismului german și, pe de altă parte, împotriva comunismului sovietic. Iar aici aș vrea să amintesc că deja prin Tratatul de la Rapallo din 1922 cele două națiuni erau aliate de facto. Toată înarmarea Germaniei de la Weimer s-a făcut ilegal, pe teritoriul sovietic și cu concursul sovietic. Ca atare, complicitatea între aceste două mari națiuni liberticide în perioada interbelică era de la început vizibilă.

Astfel că se poate spune că România Mare, din păcate, nu a avut prea multe șanse de existență. Vorbeați de extremismele de stânga și de dreapta, ele erau în aerul timpului. Să nu uităm că pentru intelectuali ca Nae Ionescu și Nichifor Crainic, aceste lucruri sunt vizibile din anii ’20. Ei nu așteaptă sosirea la putere a lui Hitler pentru a anunța sfârșitul civilizației occidentale și al modelului democratic. Să nu uităm că Nichifor Crainic publică textul „Parsifal” în anii ’20. Iar Nae Ionescu este un critic al modelului democratic încă din anii ’20. Există o precocitate, pentru că acești gânditori sunt esențialmente slavofili, iar ca slavofili ei sunt ostili modelului nostru de civilizație occidentală. Iar ortodoxismul interbelic și legionarismul sunt formule care datorează enorm contaminării ideologice, datorează sorelismul (Georges Sorel, n. red.), datorează lui Maurras și datorează acestui spirit anti-democratic pe care îl găsim la gânditori atât de diverși de la von Keyserling la Spengler.

Cât despre geografie. Aici dați-mi voie să vă spun că geografia este parte din destinul unei țări. Și că au existat țări mult mai la vest decât noi care au fost lovite de flagelul comunist deși nu au fost guvernate de comuniști. Italia, de exemplu. Sau chiar Franța. Subculturile comuniste din aceste țări au fost de o bogăție totalitară remarcabilă. Italia nu a fost nevoită să fie ocupată de comuniști pentru a avea o subcultură intelectuală marxizantă. Cât despre Franța, aș aduce aminte că stalinismul francez este la fel de respingător ca stalinismul sovietic. Și că oameni ca Louis Aragon sau Jean Paul Sartre au făcut la fel de mult pentru smintirea minților precum au făcut sovieticii.

Rep.: Cum se vede astăzi România dintr-o perspectivă liberal-conservatoare?

I.S.: Pe de o parte, suntem în momentul nostru cel mai bun istoric. Noi îndeplinim astăzi ceea ce generația distrusă de Holocaust și de comunism a încercat să realizeze. Este vorba de apartenența noastră euro-atlantică. România stă astăzi umăr la umăr cu națiunile pe care noi le-am imitat în secolul XX. Și este, cred, cel mai mare omagiu pe care îl putem aduce pașoptiștilor, junimiștilor și celor de la 1918. În sfârșit idealul nostru de a fi tratați cu respect în Europa este o realitate.

Pe de altă parte, tot ceea ce am realizat este subminat în mod dramatic de un triumf al imposturii și al prostiei și al ceaușismului cum rar mi-a fost dat să văd în ultimii treizeci de ani. Suntem conduși în an centenar de cei care reprezintă produsele ceaușismului târziu. Liviu Dragnea sau Viorica Dăncilă asta sunt. PSD, actualmente, asta este: un partid post-ceaușist care se hrănește din corpul acestei țări cum se hrănește un organism parazit dintr-un organism sănătos. Aceasta este drama României. Că la o sută de ani de la Ionel Brătianu și de la Iuliu Maniu îi avem pe Liviu Dragnea și pe Viorica Dăncilă.

Însă avem astăzi, poate, ceea ce nu am avut în istoria noastră recentă. Avem, pe de o parte, un confort geostrategic pe care actuala putere caută să îl submineze și, pe de altă parte, o societate civilă mai puternică decât oricând și care înțelege rostul situării noastre în lume. Pentru că tot ceea ce s-a întâmplat în ultimii doi ani este un semn că nu toți românii înțeleg să stea cu capul plecat și că mulți dintre români, de centru dreapta și de centru stânga în egală măsură, nu doresc să fie sclavii statului. Cred că este un element important, iar pentru mine ca liberal-conservator, ca admirator al junimismului și al creștin-democrației unor Iuliu Maniu sau Ion Mihalache, pentru mine acestea sunt temelii de speranță, sunt motive de speranță și prin tot ceea ce scriu nu fac decât, modest, să încurajez pe români să urmeze această cale.

Rep.: Cât de importante au fost miturile în consolidarea României Mari?

I.S.: În primul rând, trebuie să distingem între mituri de mucava și mituri care îi pot mișca pe oameni. Mitul lui George Washington este un mit care îi mișcă pe americani chiar și acum. Dacă este să îl privim pe Mihai Viteazul și, în mod cert, Mihai Viteazul nu este ceea ce istoriografia naționalistă l-a prezentat, el a servit la un moment dat ca un reper pentru români și le-a galvanizat energiile. Dar cred că, dacă este este să vorbim de mituri, trebuie să vorbim, mai degrabă, de exemplarități. Iar exemplaritatea este a generației de la 1918, repet, atâta vreme cât am dat personalități atât de importante și oameni, bărbați și femei, curajoși, în secolul XX, nu avem de ce să nu avem încredere în viitorul nostru.

Citește și

„ Ar fi eronat să afirmăm că românii și-au dorit de secole unirea. Să separăm zgura mitului de realitatea istorică”. Interviu cu Ioan Stanomir despre momentul 1918 – partea I