Adevărul nerostit despre protocoale

Toți cei care denunță azi protocoalele de colaborare între diverse instituții din justiție și serviciile de informații au pus bazele acestui sistem sau chiar le-au semnat cu entuziasm atunci când au fost la putere. Guvernul Tăriceanu a adoptat un HG care prevedea încheierea de protocoale, Dragnea a semnat unul cât a fost la Ministerul Dezvoltării, iar Inspecția Judiciară – care azi verifică dosarele făcute pe bază de protocoale cu SRI – a încheiat și ea astfel de înțelegeri.

De ce au făcut-o? De ce demonizează azi ceea ce au susținut în urmă cu un deceniu? Adevărul nespus și ocolit cu grijă astăzi este că protocoalele n-au fost conspirația nimănui. Ele reprezentau o simplă punere în practică a voinței statului român, care în 2005, cu doi ani înainte de integrarea în UE, se angaja să lupte cu toată forța împotriva corupției sistemice la nivel înalt.

Pentru a atinge acest obiectiv, decidenții politici de atunci, de la președintele Traian Băsescu, la prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu și ceilalți de după 2009, Boc, Ungureanu, au capacitat toate instituții în această acțiune de amploare cunoscută sub numele de ”luptă anti-corupție”. Celebrul mecanism MCV a fost acceptat tot ca o garanție că România nu va face pași înapoi.

De pildă, Guvernul lui Călin Popescu Tăriceanu a adoptat în 2005 un HG care prevedea la articolul 2 următoarele: ”Se aprobă Planul de acţiune pentru implementarea Strategiei naţionale anticorupţie pe perioada 2005-2007, prevăzut în anexa nr. 2”.

Anexa numărul 2 prevede la rândul ei, la rubrica ”Indicatori de evaluare a stadiului realizării măsurii” următorul indicator: ”Protocoale semnate de instituţiile implicate”. La categoria responsabili figurează următoarele instituții: ”CSAT, SRI, SIE, structurile de informații departamentele MFP, MJ, MAI, ONPCSB, PNA si PICCJ”.

La rândul său CSAT adoptă în 2005 celebra Hotărâre prin care corupția este inclusă în categoria amenințărilor la siguranța națională și care reprezintă baza de acțiune a tuturor instituțiilor de forță în această direcție.
De altfel, în raportul CSAT privind activitatea desfășurată în 2005 se arată la pagina 6 următoarele:

• ”Membrii Consiliului au evaluat riscurile şi implicaţiile acestor fenomene asupra obiectivelor de securitate naţională şi a susţinerii procesului de integrare la standardele şi cerinţele de aderare la Uniunii Europene. Prin intermediul organismelor specializate s-a realizat o monitorizare operativă a zonelor şi sectoarelor de activitate cu potenţial în domeniul corupţiei şi criminalităţii organizate. Ministerul Public şi Departamentul Naţional Anticorupţie au încheiat protocoale de cooperare cu toate structurile care au atribuţii informative în vederea gestionării şi valorificării eficiente a informaţiilor privind faptele de corupţie (Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii  Externe, Direcţia Generală de Informaţii a Apărării, Direcţia de Informaţii şi Protecţie Internă a Ministerului Administraţiei şi Internelor, Inspectoratul General al Poliţiei Române), precum  şi cu alte instituţii care au atribuţii în acest domeniu (Banca Naţională a României, Oficiul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor, Autoritatea Naţională de Control, Garda Financiară, Comisia Naţională de Valori Mobiliare).” (Documentul integral aici)

În treacăt fie spus, Călin Popescu Tăriceanu făcea parte, în calitate de premier în 2005, din CSAT-ul care a adoptat hotărârea de mai sus.

Aici ar trebui să ne mai amintim un detaliu politic important. Traian Băsescu și Călin Popescu Tăriceanu câștigaseră alegerile în 2004 cu un puternic discurs anti-corupție, principala armă de atac împotriva Guvernului Năstase. Sub guvernarea PSD din 2000-2004, corupția a înflorit și a devenit sistemică. Vă mai amintiți sloganurile ”La țepe în Piața Victoriei!” și ”Arde-i pe corupți!” din campania lui Băsescu la prezidențiale? Ce a urmat după a fost punerea în practică a celei mai importante promisiuni electorale făcută în urmă cu 14 ani de către liderii de atunci ai Alianței DA (Dreptate și Adevăr), Traian Băsescu și Călin Popescu Tăriceanu.

Din oportunism, de frică sau grație bunelor relații cu ”sistemul”, la acțiunea de eliminare a vechilor rețele de corupție s-au înhămat și noii lideri ai PSD, veniți după Năstase. Victor Ponta, rudă prin alianță cu George Maior, numit la SRI în 2005, și Liviu Dragnea, aflat în bune relații cu serviciile (foarte probabil unul dintre cei câțiva baroni locali PSD care au jucat la offside în 2004, făcând posibilă victoria lui Băsescu la limită) au colaborat fără ezitare cu instituțiile de forță dintr-un calcul simplu. Sperau că se vor bucura de protecție și că, distrugând vechile rețele de baroni, le vor înlocui cu clientela lor.

Din acest motiv, Liviu Dragnea nu a avut nici o ezitare în a semna în calitate de ministru al Dezvoltării un protocol de colaborare cu SRI în 2014. Altfel spus, Dragnea nu tăia doar porci la SRI, ci și nume de baroni mult prea lacomi sau căzuți în dizgrație. În schimb, fostul președinte al CJ Teleorman s-a bucurat de protecția mâinilor nevăzute, TelDrum a prosperat, iar noii moguli de partid nu s-au mai numit Voiculescu sau Vântu, ambii proveniți din vechile rețele securiste de corupție și trimiși la închisoare, ci mai tânărul Sebastian Ghiță, produs și crescut în laboratoarele noului SRI.

Toți acești politicieni au fost folosiți de stat pentru a-și atinge obiectivele, iar ei au profitat la rândul lor de relația privilegiată cu sistemul pentru a prospera în afaceri sau pentru a se răfui cu adversarii din partid. Au semnat protocoale, s-au turnat între ei și ar fi vândut pe oricine numai să intre sub umbrela protectoare.

Mecanismul anti-corupție pus în mișcare în 2005 a făcut implozie 13 ani mai târziu, când a reușit să-și înghită coada, să-și devoreze creatorii și protejații. Dosarele i-au ajuns din urmă pe Băsescu, Tăriceanu, Ghiță, Udrea, Ponta, Dragnea, iar după ce oamenii SRI au torpilat grupările influente ale SIE (Monaco și altele grele) s-a creat masa critică pentru voința politică din 2005 să se exprime de această dată în sens invers. Prăbușirea anti-corupție nu este doar revanșa politicienilor, ci și rezultatul luptei pentru supremație dintre servicii.

Abuzuri, drepturile și libertățile călcate în picioare? Cuvinte mari pentru a camufla o josnicie politică. Sigur, au existat excese punctuale. Detractorii justiției invoca însă excesele nu din dorința de a repara erorile trecutului, ci pentru a justifica demolarea justiției și pentru a demantela mecanismul funcționării statului bazat pe protocoale, considerat răul suprem.

Dragnea, Tăriceanu, Băsescu, Udrea, Ghiță și o largă coaliție a penalilor de calibru denunță azi protocoalele, adică baza multor dosare grele, în speranța că dacă vor scoate aceste cărămizi de la temelia luptei anticorupție, tot edificiul se va prăbuși, iar odată cu el dosarele lor. Simțindu-și libertatea și averile amenințate, mutanții sistemului, cei protejați ani de zile au întors armele. Părinții sistemului și-au omorât propriul copil.

Istoria operațiunii mani pulite în variantă românească se încheie rotund. Cu discursul anti-corupție am pășit triumfători în UE. Cu atacurile distrugătoare la justiție, ne îndreptăm către ieșirea din Europa.