Adoptarea tacită a proiectelor de lege sau a propunerilor legislative. De la intenții bune la practici greșite (Op-ed)

Procedura adoptării tacite a proiectelor de lege sau a propunerilor legislative de către prima Cameră sesizată a fost reglementată în 2003, prin Legea de revizuire a Constituției. La momentul respectiv, intențiile au fost bune. Era considerată o soluție utilă pentru evitarea unei practici parlamentare păguboase, pe care o dezvoltase Parlamentul României de-a lungul timpului: tergiversarea excesivă a dezbaterilor cu privire la proiecte de lege sau propuneri legislative, fie din rea-voință, fie din nepăsare. Practic, multe proiecte de lege sau propuneri legislative rămâneau nedezbătute și neadoptate; de unde și expresia „îngropată în Parlament”.

Însă, modul în care a fost aplicată după 2003 această nouă instituție constituțională ne arată pentru a mia oară cum funcționează principiul consecințelor neintenționate. Adoptarea tacită care avea rolul de a urgenta deliberarea a devenit o scuză tacită pentru evitarea deliberării. La ce să îmi bat capul eu, senator sau deputat, dacă propunerea sau proiectul de lege nu este în ”decizională”?

Adoptarea tacită s-a transformat într-o scuză instituțională perfectă pentru inacțiune. A hrănit nepăsarea. Or, nimic nu îi este mai drag cetățeanului, dar mai ales reprezentantului său cu moț, decât să muncească mai puțin, preferabil pe aceeași bani sau pe bani mai mulți … mai ales dacă, iată!, ne permite Constituția însăși.

Au existat și situații, mult mai puține, într-adevăr, în care, în mod strategic, nu au fost organizate dezbateri în prima Cameră sesizată pentru a nu crea tensiuni politice și mediatice inutile ca urmare a conținutului anumitor proiecte de lege sau propuneri legislative. Cei care le-au inițiat sau care le-au păstorit știau că aceste inițiative legislative aveau să genereze suficiente tensiuni și să zgândăre multiple interese când ajungeau în „decizională”. Așa că, uneori, procedura adoptării tacite a funcționat ca o utilă batistă pe țambal înainte de marele concert.

Contrafactual, ne putem întreba de ce nu a reglementat legiuitorul constituant derivat o ficțiune juridică pentru optimizarea procesului decizional parlamentar care să aibă ca efect RESPINGEREA TACITĂ a proiectelor de lege sau a propunerilor legislative în lipsa dezbaterilor parlamentare organizate de prima Cameră sesizată, în temenele de 45, respectiv de 60 de zile.

Până la urmă, dacă funcția esențială a Parlamentului este funcția deliberativă, cum poți să reglementezi o ficțiune juridică conform căreia lipsa dezbaterilor cu privire la inițiativele legislative conduce la ADOPTAREA acestora, adică la asumarea textului legislativ în integralitatea sa? Pentru că, așa cum ne spune Curtea Constituțională, lipsa dezbaterii în cadrul primei Camere sesizate nu coincide cu lipsa asumării proiectelor de lege sau a propunerilor legislative, ci, mai degrabă, cu asumarea conținutului juridic original al acestora (vezi, în acest sens, Decizia Curții Constituționale a României nr. 412/2017).

Când scopul unei reglementări constituționale este optimizarea procesului legislativ înseamnă că trebuie să aibă în vedere forțarea dezbaterilor, a discuțiilor, adică operaționalizarea funcției deliberative a Parlamentului. Chiar dacă soluția constituțională lasă de dorit, scopul originar urmărit cu bună-credință de legiuitorul constituant derivat a fost ca dezbarerile parlamentare în prima Cameră sesizată să fie realizate cu celeritate, nu să fie ignorate pentru a interveni aprobarea tacită.

Dar, așa cum ne învață viața, una este scopul originar avut în vedere cu bună-credință de legiuitor, alta este practica instituțională rezultată din textul legii. Până la urmă, slaba pregătire și caracterul moral plăpând al reprezentanților națiunii au determinat o practică parlamentară contrară scopului urmărit de constituant.

În fine, iată că a fost nevoie de o temă odioasă pentru democrația constituțională, tema incitării la ură pe motive etnice, să redescoperim o instituție constituțională care a servit ca scuză pentru promovarea inacțiunii și a fugii de resonsabilitatea care derivă din exercițiul competenței decizionale.

Însă, dacă tot am fost aduși aici, cu intenție sau fără intenție, poate nu ar strica să promovăm ideea completării celor două Regulamente ale Camerelor Parlamentului cu o reglementare simplă și de bun-simț, care să aibă ca scop atât responsabilizarea reprezentanților națiunii în vederea realizării competențelor pe care le au, cât și creșterea transparenței decizionale la nivelul Parlamentului României.

Mă gândesc la instituirea, în timpul sesiunii parlamentare, a unui mecanism de avertizare a tuturor parlamentarilor, senatori ori deputați, după caz, prin transmiterea unei notificări pe telefon sau/și prin e-mail, însoțită de lista proiectelor de lege și a propunerilor legislative pentru care termenele de adoptare tacită urmează să se împlinească în săptămâna următoare transmiterii notificării. Desigur, ar fi minunat dacă această listă ar fi publicată săptămânal pe site-ul celor două Camere ale Parlamentului, cu atât mai mult cu cât aceste informații sunt cunoscute la nivelul aparatului de lucru al celor două Camere ale Parlamentului. Până la urmă, dacă ei, parlamentarii, uită sau se fac că uită să își realizeze competențele, poate nu uităm noi, alegătorii.

*Bogdan Dima este lect. univ. dr. și predă Drept administrativ si Institutii Politice. Este președinte al Asociației Centrul pentru Analize Strategice și autor al cartii ”Conflictul dintre Palate. Raporturile de putere dintre Parlament, Președinte și Guvern în România postcomunistă”.

Citește și:

Care este natura juridică a decretelor Președintelui României emise pentru instituirea și prelungirea stării de urgență (Op-ed)

Cât durează starea de urgență? (Op-ed)

Starea de urgență va fi constituțională sau nu va fi deloc (Op-ed)

Cât de militară este ordonanța militară? Este posibil să stabilești printr-un astfel de act normativ măsuri care prevăd restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale prevăzute în Constituție? (Op-ed)