Alegeri prezidențiale Franța: monarhia republicană sau regimul loviturii de stat permanente. Cât de puternic este președintele Franței?

Scrutinul prezidențial de duminică în care președintele Emmanuel Macron (Republica în Mișcare – LREM, centru) se confruntă cu Marine Le Pen (Reunirea Națională – RN, dreapta populistă), o repetare a duelului din 2017 câștigat categoric de Macron cu 66% – 34%, este nu doar cel mai important eveniment politic din Franța, dar și din întreaga Uniune Europeană, cel puțin anul acesta.

Rolul Franței în UE este esențial, iar președintele Republicii joacă rolul determinant în politica externă a Franței și nu numai.

Ales președinte de parlament într-o situație gravă de criză în 1958, Charles de Gaulle a impus o noua Constituție – a Cincea Republică – în care puterea executivă este concentrată în mod covârșitor în mâinile președintelui Republicii. El a introdus alegerea prin vot direct a șefului statului în 1962 prin referendum, ocolind parlamentul, iar Consiliul Constituțional – instanța de control al constituționalității – s-a declarat atunci incompetent în a cenzura inițiativa referendară a lui De Gaulle care a schimbat definitiv instituțiile Republicii Franceze.

„Între de Gaulle și republicani există în primul rând, există în primul rând, va exista întotdeauna lovitura de stat” această scurtă frază definește esența unei cărți publicate în mai 1964, Lovitura de stat permanentă, de Francois Mitterrand, pe atunci deja un politician cunoscut, în mai multe rânduri ministru al celei de-a Patra Republici, faimoasă pentru parlamentarismul dominant și instabilitatea guvernamentală extremă.

Mitterrand avea să producă surpriza în 1965 când, la primul scrutin prezidențial direct, avea să-l oblige pe De Gaulle, aflat atunci la apogeul puterilor sale, la un al doilea tur de balotaj. Deși a pierdut atunci, Mitterrand și-a reluat ascensiunea politică și în 1981 a fost ales președinte, reales în 1988 și a devenit cel mai longeviv președinte al Franței și cel mai longeviv șef de stat după Napoleon al III-lea (1848 – 1870, președinte și apoi împărat).

De altfel, autorul cărții Lovitura de stat permanentă avea să spună “Instituțiile nu au fost făcute în intenția mea. Dar au fost bine făcute pentru mine”, avea să spună François Mitterrand pe 2 iulie 1981, la scurt timp după alegerea sa. E doar unul dintre citatele pentru care socialistul Mitterand, fost adept al regimului fascist al lui Philippe Petain din timpul celui de-al doilea război mondial, a devenit cunoscut ca unul dintre cei mai cinici politicieni francezi.

“Franța este o monarhie republicană. Puterea de a guverna aparține în principal unui singur om, învestit cu legitimitatea supremă, care este mai mult sau mai puțin liber să se deplaseze, care împarte cu greu inițiativa și impulsul, care ia sau inspiră deciziile importante (și uneori pe celelalte), care ‘determină și conduce politica națiunii’, așa cum spune Constituția (nu despre el). Dar acest om este ales prin sufragiu universal într-un scrutin competitiv și relativ onest; puterea sa este temporară; este controlat și limitat de un parlament care emană, ca și el, din suveranitatea populară, unde opoziția se poate exprima.”, scria politologul și juristul constituțional Maurice Duverger în cartea sa Monarhia republicană, apărută în 1974.

Și într-adevăr, Constituția celei de-a Cincea Republici, adoptată în 1958 și amendată în mai multe rânduri, acordă prerogative foarte importante șefului statului, într-un capitol situat înaintea celor consacrate guvernului și parlamentului și care conține mai multe articole decât cele consacrate acestor două instituții.

Potrivit Constituției Republicii Franceze, președintele Republicii numește prim ministrul, numește și demite miniștrii la propunerea prim-ministrului, prezidează ședințele du guvern, are dreptul să dizolve Adunarea Națională după consultarea prim ministrului, a președintelui Adunării Naționale și a președintelui Senatului, poate convoca referendumul, este comandantul suprem al forțelor armate (într-o țară care dispune de arme nucleare), numește ambasadorii și înalții funcționar civili.

Potrivit controversatului articol 16 “În cazul în care instituțiile Republicii, independența națiunii, integritatea teritoriului său sau respectarea angajamentelor sale internaționale sunt grav și imediat amenințate, iar funcționarea regulată a autorităților publice constituționale este întreruptă, Președintele Republicii ia măsurile impuse de aceste circumstanțe, după consultarea oficială a prim-ministrului, a președinților adunărilor și a Consiliului Constituțional.” șeful statului dispune de puteri excepționale în caz de urgență, deși aceste puteri au fost circumscrise în urma modificării Constituției în 2008.

S-a crezut că după De Gaulle (președinte între 1959 și 1969, când a demisionat, singurul președinte al celei de-a Cincea Republici care a demisionat din funcție), președinția Franței își va atenua caracterul monarhic. Nici vorbă. Georges Pompidou (1969 – 1974, singurul președinte care a decedat în funcție), Valery Giscard d’Estaing (1974 – 1981), Francois Mitterrand (1981 – 1995), Jacques Chirac (1995 – 2007), Nicolas Sarkozy (2007 – 2012), Francois Hollande (2012 – 2017) și Emmanuel Macron (2017 – ) au uzat, unii au spune au abuzat, din plin de prerogativele Constituției gaulliste.

Limitele puterii prezidențiale au fost testate și dovedite a nu fi nelimitate în 1986 când, pentru prima oară, alegătorii au ales o Adunare Națională de altă culoare politică decât președintele în funcție. În acel an, dreapta politică a obținut o majoritate și președintele socialist Mitterrand a fost nevoit să numească un prim ministru care-i era adversar politic, Jacques Chirac.

Experimentul, numit coabitare, a durat până în 1988, când Mitterand a fost reales președinte – avându-l contra-candidat pe Chirac – a dizolvat apoi Adunarea Națională, iar în urma alegerilor Partidul Socialist a guvernat minoritar în următorii cinci ani.

Coabitarea s-a repetat între 1993 – 1995 (Mitterand – Balladur) și din nou între 1997 – 2002 (Chirac cu prim ministrul Socialist Lionel Jospin), concluzia fiind că președintele Republicii nu poate guverna fără o majoritate  parlamentară, dar poate frâna acțiunea guvernului ale cărui ședințe le prezidează săptămânal la Palatul Elysee, așa cum a făcut-o Mitterrand când a refuzat să semneze ordonanța prin care guvernul Chirac era abilitat de parlament să modifice legea electorală pentru revenirea la scrutinul majoritar uninominal (Mitterrand introdusese reprezentarea proporțională, pentru a limita amploarea victoriei dreptei, care a adus Frontul Național de extrema dreaptă al lui Jean Marie Le Pen în politica națională). Ca urmare, Chirac a trebuit să urmeze calea parlamentară pentru adoptarea legii, care a fost promulgată apoi fără obiecții de Mitterrand.

În anul 2000 mandatul prezidențial a fost scurtat prin Constituție de la șapte la cinci ani (care acum coincide cu lungimea mandatului Adunării Naționale), iar numărul mandatelor prezidențiale consecutive a fost limitat la două. De atunci, alegerile prezidențiale și parlamentare s-au desfășurat în această ordine în același an și de fiecare dată (2002, 2007, 2012, 2017) partidul președintelui a obținut o majoritate absolută în Adunarea Națională.

Anul acesta, indiferent dacă Macron va fi reales sau Le Pen va deveni primul președinte femeie (sau președintă cum spun francezii), niciunul dintre ei nu va putea guverna fără o majoritate în Adunarea Națională. Și nu este exclusă apariția unei alte situații fără precedent în istoria celei de-a Cincea Republici Franceze în care după alegeri prezidențiale și parlamentare desfășurate consecutiv în același an, deci cu legitimitate proaspătă, președintele și Adunarea Națională au culori politice diferite, obligând la o coabitare care părea aproape o imposibilitate după 2002.