Aliaţii au atacat regimul Assad. Ce va face Rusia?

După câteva zile presărate cu avertismente, ameninţări reciproce venite de la Casa Albă şi de la Kremlin, apeluri la calm şi incertitudine, aliaţii occidentali au lansat atacuri împotriva unor ţinte militare ale regimului sirian. Preşedintele Donald Trump a anunţat, vineri seara la ora 21 (ora Americii), că bombardamentele au fost realizate în coordonare cu Franţa şi Marea Britanie, ca represalii pentru atacul cu arme chimice efectuat recent de regimul Assad. Unul dintre scenariile pe care le anticipam în urmă cu câteva zile a devenit, aşadar, realitate. Preşedintele Trump nu s-a mulţumit doar cu tonul provocator al mesajelor sale de pe reţeaua Twitter, în care l-a ameninţat pe Bashar al-Assad, „animalul care îşi gazează propriul popor”, şi a avertizat Rusia să nu răspundă unor acţiuni militare pe care americanii le-ar putea lansa împotriva Siriei. Bombardamentele lansate împotriva ţintelor militare siriene dovedesc că Trump şi-a luat în serios rolul de lider mondial, care răspunde în forţă unor atacuri reprobabile împotriva civililor nevinovaţi. Întrebarea care se pune acum este cum va răspunde Rusia?

Diplomatic Reception Room de la Casa Albă, Trump a anunţat că bombardamentele împotriva regimului de la Damasc sunt răspunsul la atacul chimic efectuat săptămâna trecută de forţele guvernamentale siriene împotriva civililor din Douma. Deşi Siria şi Rusia au negat că atacul a avut loc cu adevărat – pretinzând chiar că a fost o înscenare pusă la cale de Marea Britanie -, Trump şi aliaţii săi occidentali au decis că realizarea unor „bombardamente precise” este o măsură necesară pentru a preveni regimul lui Assad să-şi mai atace propriul popor. Liderul de la Casa Albă a precizat, de altfel, că scopul bombardamentelor este acela de a „stabili un factor de descurajare puternic împotriva producerii, răspândirii și utilizării armelor chimice” de către „dictatorul sirian Bashar al-Assad.”

Preşedintele american a indicat că atacurile ar putea continua până când guvernul de la Damasc va pune capăt utilizării armelor chimice: „Suntem pregătiți să susținem acest răspuns până când regimul sirian va opri utilizarea de agenți chimici interzişi.” Deocamdată, atacurile au fost limitate, semn că americanii şi aliaţii lor nu au dorit să provoace risposta semnificativă a Rusiei şi, de ce nu, a Iranului.

De ce atacurile din Siria sunt importante

Există mai multe motive pentru care bombardamentele lansate împotriva ţintelor militare şi de cercetare siriene sunt semnificative. Iată câteva dintre ele:

* Aşa cum am mai afirmat, Donald Trump şi-a luat în serios rolul de lider mondial, dispus să rişte un conflict cu adversarul tradiţional al Americii din ultimele decenii (Rusia) pentru a pedepsi un regim nemilos. După câteva zile în care a avertizat Rusia şi Siria să se pregătească de represaliile americane şi după alte câteva mesaje în care părea că este dispus la obţinerea unei soluţii diplomatice la criza siriană, Trump a decis că a aşteptat destul şi a dat ordinul de atac. Din acest punct de vedere, liderul american are un atu crucial: opinia internaţională este, cu mici excepţii, de partea sa şi susţine atacurile de pedepsire ale guvernului sirian. În acest caz, mai mult decât în alte crize de pe glob, America are justificarea morală că face lucrul corect şi pedepseşte un regim violent care se luptă cu propriul popor.

E adevărat, Trump a mai ordonat şi anul trecut atacarea unei baze siriene de pe care se lansase atacul chimic asupra localităţii Khan Sheikhun. De data aceasta însă bombardamentele au fost mai puternice, iar America nu a mai fost  singură. Franţa şi Marea Britanie au luat şi ele parte operaţiunile militare împotriva instalaţiilor siriene.

Prin atacurile împotriva ţintelor siriene ordonate anul trecut şi cele de acum, Trump vrea să arate şi că se deosebeşte de predecesorul său, Barack Obama. Eşecul acestuia de a interveni în Siria în 2013, într-o situaţie similară, este considerat unul dintre cele mai negre momente ale Administraţiei sale şi cel care a declanşat, ca într-un joc de domino, o serie de evenimente ce au dat peste cap ordinea internaţională (Ucraina, Crimeea, Siria). „Dacă Trump decide acum să nu atace (Siria), el este Obama 2.0 din 2013,” spunea joi Cliff Kupchan, preşedinte al Eurasia Group, o firmă de consultanţă din domeniul riscurilor politice. Iată că Trump şi-a pus în practică ameninţările, iar acţiunile lui decisive din Siria vor fi, fără îndoială, una dintre temele preferate ale discursurilor sale în lunile care vin.

* În buna tradiţie a preşedinţilor americani din ultimele decenii, Donald Trump dovedeşte că America nu închide ochii la atrocităţile comise de dictatori şi că va răspunde în forţă unor atacuri similare. Acesta este de altfel si mesajul pe care Administraţia Trump vrea să-l transmită nu doar lui Assad, ci şi altor lideri nemiloşi care recurg la acţiuni similare: Nu recurgeţi la atacuri chimice împotriva unor nevinovaţi. În caz contrar, veţi cunoaşte furia Americii şi a aliaţilor săi. Chiar dacă a fost relativ limitat, bombardamentul din Siria a avut tocmai această menire.

* Trump a reuşit să atragă de partea lui Franţa şi Marea Britanie, împreună cu care a coordonat bombardamentele strategice. Liderul american a spus de altfel în declaraţia sa că atacurile sunt realizate în coordonare cu Franţa şi Regatul Unit: „Răspunsul combinat american, britanic și francez la aceste atrocități va integra toate instrumentele puterii noastre naționale: militar, economic și diplomatic”.

În urmă cu câteva zile, anticipam un astfel de atac coordonat al aliaţilor occidentali, pe care îl descriam ca fiind soluţia ideală. Occidentul a arătat că poate răspunde unit în faţa unor dictatori nemiloşi precum Assad, iar Rusia, Iranul şi suţinătorii lor de pe teatrul de operaţiuni sirian sunt acum confruntaţi nu doar cu Statele Unite, ci şi cu aliaţii lor tradiţionali.

În acest scenariu, nu e greşit să spunem că liderul american a împuşcat doi iepuri dintr-o lovitură:

1.Statele Unite au reuşit să adune în jurul lor, din nou, Franţa şi Marea Britanie, refâcând o alianţă militară despre care s-a spus, cel puţin de la alegerea lui Trump în funcţia de preşedinte, că nu mai este de actualitate.

2. Bombardamentele ordonate de Donald Trump nu mai pot fi privite ca fiind efectele unor politici aventuriere, fără ţintă şi fără strategie clară. Prin participarea lor directă, Londra şi Parisul legitimează şi aprobă deciziile militare ale Casei Albe.

* În declaraţia făcută vineri seara, Donald Trump a spus că răspunsul Statelor Unite la atrocităţi integrează instrumente militare, economice şi diplomatice. Nu ar trebui să ne surprindă foarte mult dacă, în următoarea perioadă, Washingtonul şi partenerii săi vor anunţa impunerea de sancţiuni economice şi financiare suplimentare împotriva Rusiei, care este principala putere care îl susţine pe preşedintele sirian, Bashar al-Assad. După cum n-ar trebui să ne mire nici faptul că Trump vorbeşte de „instrumente diplomatice.” Este clar că Statele Unite vor continua şi vor extinde campania de convingere a comunităţii internaţionale că răspunsul militar a fost, deocamdată, singurul care trebuia luat în cazul tragediiilor din Siria. La ONU şi în celelalte foruri internaţionale importante, eforturile diplomatice se vor înteţi.

La fel de important este şi faptul că, vorbind de diplomaţie, Trump pare să ofere din nou o ramură de măslin Moscovei. La fel s-a întâmplat în urmă cu câteva zile, când a lăsat să se înţeleagă că s-ar putea înţelege cu liderul de la Kremlin. Sugerând că Rusia are nevoie de ajutorul economic al Statelor Unite, Trump se arăta gata să lucreze cu Putin, cu condiţia că acesta din urmă să înţeleagă că regimul atroce de la Damasc nu mai poate fi ţinut în braţe.

* Din câte au lăsat să se înţeleagă Donald Trump şi Theresa May, bombardamentele aliate – la care au participat aparate de luptă şi nave de război – au fost limitate la ţintele militare şi la centrele de cercetare siriene implicate în atacurile chimice. Spre deosebire de anul trecut, când rachete Tomahawk au fost lansate împotriva bazei Al Shayrat după un atac chimic al regimului sirian, aliaţii occidentali au recurs acum la bombardamente pe o scară mai largă. Aşa cum a anunţat Trump în declaraţia de la Casa Albă, nu este exclus ca atacurile forţelor aliate să se desfăşoare pe o perioadă mai lungă de timp, iar numărul de ţinte vizate să crească. Până în prezent se ştie doar că au fost atacate trei ţinte, iar secretarul Apărării, James Mattis, a vorbit despre „o lovitură singulară.”

Robert Ford, fost ambasador american în Siria şi membru al Middle East Institute, anticipa de altfel acest scenariu în urmă cu câteva zile: „Există membri în armata americană care vor vrea să lovească (Siria) cu o forţă într-adevăr mare.” Regimul de Siria va înţelege astfel că folosirea de arme chimice pe viitor va duce la represalii din partea americanilor şi a comunităţii internaţionale.

Important de menţionat este faptul că aliaţii nu par să-şi fi propus altceva în afară de distrugerea echipamentelor militare siriene utilizate la atacurile chimice. Premierul britanic a spus, de altfel, că bombardamentele „nu sunt despre schimbarea regimului” la Damasc. Fără doar şi poate, acesta este un mesaj pe care America şi aliaţii săi vor ca Moscova să-l înţeleagă foarte clar: nu ne interesează să-l dăm jos pe Assad, însă nu putem să trecem cu vederea atrocităţile sale. Este şi o strategie prin care aliaţii încearcă să nu provoace răspunsul militar al Rusiei.

* Atitudinea mai determinată şi mai agresivă a cabinetului Trump vis-a-vis de criza siriană şi implicarea Rusiei a devenit o realitate după cooptarea ca şi consilier pe probleme de securitate naţională a lui John Bolton. Un critic constant al Moscovei, Bolton pare că şi-a lăsat amprenta puternică pe strategia americană în regiune după doar câteva zile în noua funcţie. „Doar o escaladare a forței militare (faţă de atacul limitat de anul trecut) ar părea credibilă și, eventual, ar servi ca mijloc de descurajare împotriva utilizării în continuare a armelor chimice asupra civililor sirieni” este, se pare, opinia generală a cabinetului de securitate de la Washington.

Având acum precedentul sirian, nu este exclus să asistăm de acum înainte la acţiuni similare ale Statelor Unite şi în alte crize de pe glob. Bombardamentele aliate din Siria prefigurează o linie mai dură a Administraţiei americane nu doar în faţa unor situaţii identice, ci şi în ceea ce priveşte strategia de politcă externă a Americii. Dacă va fi confirmat în funcţie, Mike Pompeo va impune aceeaşi linie în calitate de şef al diplomaţiei americane. În acest context, merită menţionat că, în timpul audierii sale din acestă săptămână, Pompeo a fost, de altfel, şi primul oficial american care a recunoscut că Statele Unite au ucis soldaţi ruşi în timpul unui atac desfăşurat în Siria în urmă cu câteva luni.

* Atacurile ordonate de Trump, ignorând avertismentele Moscovei, sunt până una, alta o continuare a politicii actualei Administraţii americane în ceea ce priveşte Rusia. Analişti şi presa din Statele Unite l-au criticat constant în ultimul an pe Donald Trump pentru faptul că este suspect de tolerant cu Rusia şi cu Vladimir Putin. Nu puţini sunt cei care chiar l-au acuzat pe preşedintele republican că este candidatul manciurian, „omul Rusiei” la Casa Albă.

Aşa cum scrie însă Newsweek, politica lui Trump în relaţia cu Rusia este mult mai bună şi mai agresivă decât a lui Obama, enumerând aici autorizarea trimiterii de echipament militar letal în Ucraina, închiderea a două consulate ale Rusiei şi expulzarea a 60 de diplomaţi ruşi, impunerea de sancţiuni împotriva Moscovei, sancţionarea unor oligarhi apropiaţi de Kremlin, creşterea bugetelui militar pentru a răspunde acţiunilor Rusiei în Europa etc. În aceeaşi notă trebuie privite şi operaţiunile actuale din Siria, căci Casa Albă şi Pentagonul urmăresc să aibă întâietate în relaţia cu Rusia: „Poziţia militară a SUA este mai puțin preocupată acum de acțiunile rusești. În schimb, atitudinea sa este aceea că Putin ar trebui să fie cel care se află în defensivă.” Aşa cum subliniază ziariştii americani, „este vorba de cea mai eficientă politică legată de Rusia de la sfârşitul Războiului Rece.”

* Bombardamentele împotriva regimului sirian – prezentate ca represalii împotriva unui „monstru” şi al unui „ucigaş în masă” nemilos care-şi terorizează poporul – îi oferă lui Trump justificarea necesară pentru a muta centrul atenţiei de la problemele cu care se confruntă aproape zilnic la Casa Albă (ancheta vizând legăturile campaniei sale cu Rusia, aventurile cu starlete porno, o presă ostilă etc.) la o criză internaţională şi umanitară de amploare. E un moment important al mandatului său, iar felul în care vor evolua lucrurile în regiune va avea repercusiuni importante asupra peisajului politic din America.

De asemenea, partenerii săi în coaliţia anti-siriană, Emmanuel Macron şi Theresa May, ambii confruntaţi cu probleme importante pe plan intern, ar putea câştiga puncte semnificative la capitolul credibilitate şi ar dovedi că protejarea intereselor lor strategice în regiunea Orientului Mijlociu râmâne o prioritate. Ar fi naiv să credem că niciunul dintre cei trei lideri aliaţi nu a luat în calcul efectul atacurilor din Siria asupra carierelor lor politice. Este suficient să ne uităm la crizele internaţionale majore din ultimele două decenii (Irak, Afganistan, Libia, ISIS) ca să înţelegem că bombardarea Damascului va avea repercusiuni importante pe plan intern  în cele trei ţări occidentale.

Ce va face Rusia?

Aceasta este acum întrebarea de pe buzelor tuturor. În ultimele zile, oficiali ruşi au avertizat şi ameninţat continuu, răspunzând pe un ton sfidător la mesajele lui Donald Trump şi ale liderilor aliaţi. Limbajul lor belicos pare să sugereze că Rusia va replica prin forţă atacurilor aliaţilor împotriva lui Bashar al-Assad. Dar ce poate face Rusia cu adevărat? Va ataca vapoarele americane? Va doborî aparatele de luptă aliate? Vom asista la confruntări pe teritoriul sirian între soldaţii americani şi ruşi? Vom fi martorii unor atacuri nucleare? Există aşadar o mulţime de întrebări, dar, din păcate, foarte puţine răspunsuri.

Analiştii cred nu este încă clar dacă bombardamentele aliate de vineri noaptea ar putea duce la o confruntare militară între Statele Unite şi Rusia. Răspunsul depinde atât de severitatea acţiunilor militare ale aliaţilor (şi ele, am văzut, au fost deocamdată limitate, calculate ca să nu provoace Rusia) şi dacă Administraţia Trump este dispusă să atace regimul Assad de fiecare dată când acesta recurge la gazarea civililor.

Atacurile aliate au avut loc, Siria a fost atacată, iar comunitatea intenaţională aşteaptă acum răspunsul Rusiei. Analiştii sunt aproape unanimi când afirmă că, oricât ar vrea să pară de pregătită pentru un conflict, Rusia nu se poate compara cu forţa militară şi economică a Statelor Unite şi a aliaţilor săi. Declanşarea unui conflict cu America nu ar fi soluţia cea mai potrivită, dar nimeni nu poate prezice cu adevărat ce urmăreşte Kremlinul. În ultimii ani, Rusia a testat de câteva ori limitele normelor internaţionale şi a scăpat de fiecare dată fără să fie pedepsită cum ar fi trebuit.

Moscova are la dispoziţie mai multe opţiuni, atât diplomatice (obţinerea unui acord de pace rapid; obţinerea garanţiei americanilor că atacurile vizează doar ţintele militare siriene şi nu se va încerca eliminarea lui Assad; intensificarea presiunilor la ONU şi atragerea de partea lor a cât mai multor ţări care să le sprijine cauza etc), cât şi militare (atacarea navelor şi avioanelor aliate; doborârea rachetelor de croazieră deasupra Siriei; un război total împotriva forţelor aliate etc.) sau informatice (atacuri cibernetice la scară mare care să afecteze capacităţile militare aliate sau care să dea peste cap infrastructura financiară şi economică a acestora).

După cum nu este exclus ca Rusia să nu reacţioneze deloc militar, acceptând bombardamentele aliate împotriva Siriei ca pe o reacţie internaţională necesară la atrocităţile comise de dictatorul pe care îl protejează (oficialii americani au declarat că au identificat în mod specific obiective care ar „atenua” riscul de pierderi rusești, însă forţele Rusiei nu au fost avertizate înainte de atacuri). În acest caz, Moscova ar putea să decidă să evite în mod direct confruntarea cu americanii şi aliaţii lor, oferind de exemplu sprijin tacit guvernului sirian, Iranului și altor actori angajaţi în conflictul din zonă pentru a lansa propriile atacuri.

Unii analişti cred că atacurile aliate nu vor fi urmate de represalii militare din partea Rusiei. „Răspunsurile rusești și iraniene vor fi probabil gălăgioase din punct de vedere retoric, dar răspunsurile directe sunt puțin probabile,” a afirmat Dennis Ross, un expert în problemele din Orientul Mijlociu. El a explicat această opinie prin faptul că aliaţii au vizat infrastructura armelor chimice şi nu bazele unde se află ruşi şi iranieni.

Alţi experţi susţin însă că Vladimir Putin va răspunde militar din cauză că, în acest moment, aliaţii l-au lăsat aproape fără opţiuni. Fără un acord diplomatic pe masă şi confruntat cu bombardamentele occidentale împotriva protejatului său din Siria, liderul de la Kremlin a ajuns între ciocan şi nicovală. Mingea a fost aruncată în terenul său, iar lui îi va fi extrem de greu să o ignore şi să n-o arunce înapoi. Iar acest lucru nu înseamnă altceva decât o ripostă militară imediată. Cât va fi de dură, râmâne de văzut.

„Rușii investesc extrem de mult în susținerea lui Bashar al-Assad la putere, şi-au prezentat situaţia lor ca putere esențială în Orientul Mijlociu, iar un atac american sau aliat ar fi o readucere aminte a cât de puternic este Occidentul în comparaţie cu Rusia,” spunea joi Kori Schake, fost consilier pe probleme de securitate naţională a lui George W. Bush. Chiar şi numai pentru a dovedi că râmâne un actor important în Siria, în Orientul Mijlociu, iar aliaţii occidentali trebuie să ţină cont de interesele Rusiei în acea parte de pe glob, Putin ar putea să ordone atacarea forţelor aliate în următoarea perioadă. Ar fi un scenariu de coşmar, cu consecinţe dramatice pentru întreaga planetă, dar perfect justificabil din partea Rusiei. Liderul de la Kremlin trebuie să acţioneze şi pentru audienţa domestică şi să arate occidentului că el şi Rusia nu pot fi învinşi, indiferent de costuri. În joc sunt acum, mai mult decât orice, mândria naţională a Rusiei şi statutul ei de superputere mondială.

Surse: CNN, BBC, The New York Times, The Daily Beast, Newsweek, FoxNews