„Am demonstrat ce putem realiza când ne unim forțele”: Ursula von der Leyen la Conferința „Agenției Europene pentru Apărare”/ UE oferă teoretic o protecție mai mare membrilor decât NATO

“Europa are responsabilitatea de a sprijini Ucraina în acest război atâta vreme cât va fi nevoie”, a declarat joi președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. “Când Putin a atacat Ucraina, cu toții credeam că în câteva zile tancurile rusești vor fi la Kiev… dar acum, Ucraina a luat înapoi jumătate din teritoriile anexate și e pe cale de a goni flota rusă din părți ale Mării Negre”, a continuat șefa Comisiei Europene, vorbind la Bruxelles, joi 30 noiembrie, în cadrul conferinței anuale a Agenției Europene pentru Apărare.

Este pentru prima dată că această conferință anuală a embrionului de armată europeană are loc cu participare ucraineană, în persoana ministrului industriilor strategice Oleksandr Kamîșin.

UE, prin Agenția sa de Apărare, a oferit deja Ucrainei 5,6 miliarde de euro pentru achiziționarea de armament greu (inclusiv tancuri) și pentru antrenarea personalului militar.

„Agenția Europeană pentru Apărare” a fost creată în 2004, cu scopul de a consolida structurile militare pe cale de a fi create ale UE și l-a avut ca prim șef pe fostul secretar general al NATO Javier Solana (2004-2009).

UE oferă teoretic o protecție mai mare membrilor decât NATO

Unele state UE au considerat, după fiascoul afgan din 2021, că nu se mai poate conta pe America (după ce Trump voia deja să retragă trupele SUA de pe vechiul continent, în special din Germania) și că este nevoie de o armată europeană. Sau cel puțin, într-un prim moment, de o „forță de reacție rapidă” („rapid reaction force”) de câteva mii de oameni. Ținta este 5.000 de oameni, într-un prim timp, a precizat șeful diplomației europene Josep Borrell.

Unii ar merge și mai departe cu planurile și viziunea. Slovenia ar dori mai degrabă 20.000 de oameni, sprijiniți de un mecanism legal care ar permite ca desfășurarea lor să nu depindă de decizia unanimă a celor 27, cum e cazul actualmente.

Puțină lume știe însă că UE oferă teoretic o protecție militară mai mare membrilor decât o face NATO cu faimosul articol 5.

Carta NATO spune că în cazul unui atac militar exterior asupra unuia din membrei, celelalte state din organizație se pot simți atacate la rândul lor, un agresor confruntându-se astfel cu totalitatea membrilor NATO. Numai că această solidaritate nu este obligatorie. Statele NATO “pot considera” că sunt toate atacate, dar nu au obligația de a interveni. In schimb, legislația UE spune limpede că statele membre au “obligația” de a interveni militar în caz de agresiune asupra unuia din membri.

Este de altfel unul din motivele pentru care o aderare pripită a Ucrainei la UE ar duce teoretic la un conflict generalizat cu Rusia. Începând de la Tratatul de la Lisabona din 2007, articolul 42, paragraful 7 conține o „clauză de asistență reciprocă” în cazul unei agresiuni militare împotriva unuia dintre membri, după modelul articolului 5 din Tratatul Atlanticului de Nord (NATO), însă ca o obligație. Cu alte cuvinte, o aderare imediată a Kievului i-ar pune de facto pe cei douăzeci și șapte într-o stare de război împotriva Rusiei… Ceea ce cam dă de gândit.

Structurile militare europene

Structurile militare comune ale UE rămân deocamdată firave. NATO, la rândul său, privește cu mare suspiciune tentativele Franței de a împinge spre crearea unei autentice armate europene, prima obiecție fiind aceea că asta ar putea duce la crearea unor structuri militare paralele, formate din aceleași state și care s-ar dedubla.

Cooperarea militară franco-germană independentă de NATO este veche, ea a început prin inițiativa lui François Mitterrand și Helmut Kohl de a crea un corp de armată, o brigadă franco-germană, care de-a lungul anilor s-a transformat în așa-numitul „Eurocorps”.

În Eurocorps, care e bazat la Strasbourg, participă mai multe țări ale Uniunii, nu însă si Olanda și țările scandinave, iar dintre țările est-europene participă doar Polonia. Marea Britanie nu a dorit niciodată să participe la el cât timp a fost în UE. România este membru asociat.

Proiectul a fost blocat politic, de-a lungul anilor, mai ales în urma opoziției NATO, mai precis a Washingtonului și Londrei care se temeau că o structură militară a Uniunii Europene ar duce la slăbirea Alianței Nord Atlantice – NATO. Proiectul a fost relansat în 2017, după Brexit și victoria lui Macron în Franța.

Îngropat de foarte mulți ani, proiectul unei armate europene se lovise sistematic la vremea lui de ostilitatea Statelor Unite, care vedeau în el un risc pentru soliditatea și coeziunea NATO. Atitudinea americană era întărită în vremea aceea de poziția particulară a Franței în NATO. Franța nu a făcut parte, decenii de-a rândul, din comandamentul militar integrat al Alianței, încă de la De Gaulle, de fapt, care și-a retras țara din structurile militare centrale NATO.

Situația a fost perpetuată de toți succesorii lui De Gaulle, inclusiv de Mitterrand, Franța participând doar la operațiuni punctuale. Cel care a făcut Franța să reintre pe deplin în structurile NATO a fost Nicolas Sarkozy.

Proiectul rămâne, însă, pentru ceea ce liderii europeni numesc „autonomie strategică”. Sigur, nu trebuie să ne așteptăm la brigăzi operaționale transnaționale și intervenții militare UE în zone fierbinți într-un viitor apropiat. Când se spune „armată europeană”, e vorba deocamdată doar de înfiinţarea unor sedii medicale militare ale UE, supraveghere maritimă, drone subacvatice şi securitatea cibernetică.