Amintiri din trenul morții: ”De sete, mulți au început să-și bea propria urină. Unii au înnebunit, aruncându-se în neștire de la un capăt la altul al vagonului” / Andrei Muraru: Mărturia lui Țucărman e una dintre cele mai tulburătoare pagini despre Pogromul de la Iași

Istoricul Andrei Muraru a postat sâmbătă pe Facebook mărturia lui Iancu Țurcărman despre Pogromul de la Iași din 1941, numind-o ”una dintre cele mai tulburătoare pagini” despre tragicul eveniment orchestrat de autoritățile române în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Țucărman, unul dintre puținii supravieţuitori ai Trenurilor Morţii din timpul Holocaustului, s-a stins din viaţă vineri după-amiază, la vârsta de 98 de ani, după ce a fost infectat cu virusul SARS-COV 2.

Postarea integrală a lui Andrei Muraru:

RIP Iancu Țucărman (30 octombrie 1922- 8 ianuarie 2021)

A murit Iancu Țucărman, penultimul supraviețuitor al ”trenurilor morții” din timpul Pogromului de la Iași din al doilea Război Mondial.

Oricine l-a cunoscut pe domnul Țucărman ar admite că el era întruchiparea perfectă a ceea ce îndeobște numim ”tăria fragilității” întrucât experiența sa copleșitoare era mai mereu, într-un fel hipnotic, exprimată prin cuvinte simple, prin adevăr, de o forță temeinică.

Până să fie răpus de coronavirus, domnul Țucărman a vorbit lumii, cu același ton calm și tremurat, despre „duminica aceea“ când, la 18 ani, a fost ”demascat”, arestat și aruncat într-un vagon de marfă al unui tren, alături de alte mii de oameni, în gara Iași, la finalul lui iunie 1941, spre a fi deportat. Dintre cei îmbarcați în tren, la Podul Iloaiei, destinația finală, au mai ajuns vii doar o parte, unii cu mințile pierdute și toți cu trupurile năruite de sudoare și sete. În total, din trenul aceasta, pe traseul Iași-Podul Iloaiei, au fost descărcate 1.194 de cadavre după „călătoria“ de zece ore. Al doilea tren (cronologic, acesta a demarat primul), care a plecat pe traseul Iași-Călărași, a generat 1.400 de morți în patru zile.

În acest masacru, cel mai mare de la debutul războiului împotriva Uniunii Sovietice, planificat și executat minuțios, între 28 și 30 iunie 1941, de către autoritățile antonesciene cu sprijin german, au fost asasinați în jur de 13.000 de evrei. Pe lângă cei din trenuri, alte mii de suflete au fost asasinate în vânătoarea de oameni din oraș sau au fost împușcate la marginea urbei și îngropate în gropi comune. Majoritatea victimelor au fost bărbați, dar în pogrom au căzut pradă violențelor antisemite inclusiv copii, femei și bătrâni. Dovezi incontestabile arată că pogromul a fost rodul cooperării armatelor române și germane, Jandarmeriei și Poliției. La fel de relevantă este implicarea serviciilor secrete românești – Secția a II-a a Marelui Stat Major și Serviciul Special de Informații – care, în ciuda atribuțiilor pentru culegerea, verificarea și utilizarea informațiilor pentru apărarea securității, au acționat pentru asasinarea cetățenilor români, civili. Nu putem totodată să nu remarcăm implicarea în crima colectivă a numeroși locuitori civili ai orașului.

Timp de 80 de ani după această tragedie, gândul că el, Iancu Țucărman, a fost ales ca să trăiască și să mărturisească, l-a săgetat dureros și nu i-a dat pace, dar i-a întărit rezistența. Anii i-au șters probabil multe amintiri, nu însă și momentele ”halucinante și de groază” din zilele pogromului, pe care le reconstituia ca și cum ar fi reluat mereu un cadru unic din filmul vieții.

Nu a putut uita frica densă, căldura înfiorătoare din tren, „băncile“ de trupuri umane din vagonul incandescent, strigătele și mirosul greu de carne putredă. Prin cuvintele sale, strânse și restrânse cu grijă, domnul Țucărman ne-a lăsat o frântură din bezna care i-a acoperit adolescența:

”În mod obișnuit ne serbăm ziua de naștere o dată pe an.

Eu mi-o serbez de două ori. O dată, în ziua în care m-am născut și a doua oară în ziua de 30 iunie, când consider că am renăscut, ca supraviețuitor al « trenului morții » Iași-Podu Iloaiei din 30 iunie 1941, tren în care am fost îmbarcați în vagonul meu 137 de evrei, din care am supraviețuit numai 8.

Pe jos, în vagon, era un strat de bălegar de grajd proaspăt, peste care era presărat praf de var nestins, care, în contact cu bălegarul, a degajat o căldură insuportabilă.

Micile obloane ale vagonului, care erau deschise spre interior, au fost astupate cu scânduri bătute pe dinafară de un lucrător zelos al gării; șapca de uniformă a ceferistului o am și acum în fața ochilor.

Din cauza căldurii de afară și a celei degajate de bălegarul și varul nestins din interior, toți cei închiși în vagoane am început să ne scoatem îmbrăcămintea de pe noi, unii rămânând chiar complet goi.

Fără apă și aer, cei mai sensibili, precum și cei care s-au agitat mai mult, strigând după aer și apă, au fost și primele victime.

Cu trecerea timpului, situația devenise infernală și halucinantă.

De sete, mulți au început să-și bea propria urină. Unii au înnebunit, aruncându-se în neștire de la un capăt la altul al vagonului în disperare și delir, după un strop de apă sau o gură de aer.

Distanța de 20 km dintre Iași și Podu Iloaiei, în loc de o jumătate de oră, cât se parcurge normal, am parcurs-o în 9 ore. De la ora 5 dimineața, până la ora 2 după-masa, când ușile vagoanelor au fost deschise și groaznicul chin îndurat, de asfixiere și deshidratare, a luat sfârșit, odată cu viața multora dintre noi.

Așa cum am arătat mai înainte, din vagonul meu am supraviețuit numai 8, printre care și cel care vă vorbește acum. Restul de 129 de evrei au trecut în neființă, sufocați și deshidratați.

Dintre cei 2.000 de evrei îmbarcați în gara Iași în « trenul morții » Iași-Podu Iloaiei, au supraviețuit 800, restul de 1.200 căzând victime vinovate doar pentru că s-au născut evrei.

Supraviețuitorii au fost cazați în casele evreilor din Podu Iloaiei.

Uitându-mă într-o oglindă mare care se afla în camera unde am fost cazat, nu m-am recunoscut. Eram complet desfigurat din cauza deshidratării, cu buzele supte, care nu se mai atingeau și fața piele și os.

Prima înghițitură de ceai era să mă sufoce din cauza deshidratării. Înghițind apoi picătură cu picătură, am reușit să-mi revin din starea de șoc și dezorientare în care m-am aflat.”

A trăit ca un mărturisitor, deși suferința sa nu se putea trata prin confesiuni publice. Nu avea acea dilatare enormă a eului celui care supraviețuiește ca să stăpânească apoi lumea. Domnul Țucărman nu avea nimic cu vanitatea onorurilor. Chiar și atunci când Președintele Iohannis l-a desemnat cavaler al Ordinului ”Serviciul credincios” pentru ”contribuția avută la păstrarea memoriei Holocaustului”, purtarea lui a fost demnă și firească. El venea oriunde unde era chemat pentru că misiunea sa de căptătâi devenise, din 1941, aceea de a mărturisi.

În mai toate ocaziile în care l-am auzit vorbind, mesajul lui era simplu și clar și suna ca o aspirație: eșecul de a ne aminti istoria așa cum a fost are consecințe triste. Și cuvântul lui era mereu opusul intoleranței și indiferenței pentru că, mobilizat de experiența lui terifiantă, privea altfel datoria față de viață și față de ceilalți.

Vagonul său cu amintiri a fost mereu încăpător pentru oricine a încuviințat să afle adevărul despre Holocaustul românesc.

Nu mă îndoiesc că unii l-au privit întotdeauna ca pe un străin, un ”celălalt”, venit din altă lume cu poveștile lui de groază. Dar, cunoscând că tăcerea este cel mai mare aliat al răului, mărturisirea scenei vagonului lui Iancu nu ne poate face decât să căutăm ce e drept și să respingem ce e nedrept în orice colț al vieții noastre.

Domnul Țurcărman a fost de o incredibilă generozitate cu lumea care l-a trimis, în adolescență, să cunoască iadul. Oricâtă suferință și tristețe a avut în fiecare clipă a celei de-a doua vieți, detaliu pe care îl sublinia de fiecare dată când amintea despre coșmarul cotidian al verii din 1941, el a privit mereu înăuntrul celorlalți, căutând frumusețea și bunătatea.

Azi am pierdut un martor, dar în toți anii din urmă, prin mărturisirile lui, am câștigat o voce care, pe mai departe, va putea mobiliza conștiințe. A-l onora pe Iancu Țucărman înseamnă a consimți la un principiu evocat de Primo Levi și anume că moștenirea lui este moștenirea noastră: ”o bună parte din existența noastră sălășluiește în sufletele celor care se apropie de noi”.

*Am preluat relatarea lui Iancu Țucărman din volumul ”Pogromul de la Iași (28-30 iunie 1941). Prologul Holocaustului din România”, volum îngrijit de George Voicu (Iași: Polirom, 2006).