ANALIZĂ 23 august – o dată cu triplă semnificație istorică pentru români: Pactul Ribbentrop – Molotov, bătălia de la Stalingrad și întoarcerea armelor

Pe majoritatea gândul îi duce la 23 august 1944, data întoarcerii armelor de către România împotriva Germaniei naziste cu care fusese aliată din 1940 și alăturarea coaliției formate din URSS, Statele Unite și Marea Britanie până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial în Europa, la 8 mai 1945.

Dar înaintea anului 1944, data de 23 august a mai prilejuit două evenimente de o importanță majoră: în 1939 și 1942.

Pe 23 august 1939 a fost semnat la Moscova pactul de neagresiune dintre Germania nazistă și Uniunea Sovietică, pact care a rămas în istorie ca Ribbentrop – Molotov, după numele miniștrilor de externe ai celor două țări care l-au semnat în prezența liderului bolșevic, Stalin.

Acest pact, vremelnic, a dat cale liberă Germaniei  să atace Polonia peste numai nouă zile și astfel să declanșeze cel de-al doilea război mondial. Pactul, care parafa o alianță între cele două mari puteri totalitare ale Europei, conținea și patru puncte adiționale secrete. La punctul 3 prevedea: “În ceea ce privește sud-estul Europei, partea sovietică subliniază interesul URSS pentru Basarabia. Partea germană își declară dezinteresul politic complet față de aceste regiuni.”

Importanța acestui text s-a dovedit funestă pentru România peste mai puțin de un an, pe 26 iunie 1940 când URSS a emis o notă ultimativă cerând Bucureștiului să cedeze imediat nu doar Basarabia (sau mai corect Moldova dintre Prut și Nistru), dar și nordul Bucovinei și ținutul Herța, despre care pactul Ribbentrop – Molotov nu pomenea nimic.

În următoarele două luni și jumătate România avea să mai sufere două amputări teritoriale majore girate de celălalt semnatar al pactului, Germania nazistă: la 30 august nordul Transilvaniei în favoarea Ungariei, prin cel de-al Doilea Arbitraj (numit în România Dictat) de la Viena și pe 7 septembrie sudul Dobrogei (sau Cadrilater) prin tratatul de la Craiova.

România a pierdut deci în 1940 o treime din teritoriu prin acte care avut în comun semnătura și girul aceleiași țări: Germania nazistă. Cu toate acestea la sfârșitul acelui an, la 23 noiembrie România, condusă de acum de generalul Ion Antonescu în alianță cu Mișcarea legionară, semnează Pactul tripartit, o alianță din care făcea parte, ați ghicit, Germania nazistă.

Pe 22 iunie 1941 Germania rupe pactul Ribbentrop – Molotov și atacă URSS. România intră și ea în război la acea dată și în ceva mai mult de o lună își recuperează teritoriile ocupate cu un an înainte de Stalin, nu și cele pierdute în favoarea Ungariei, un țel important al lui Antonescu, niciodată satisfăcut de Hitler. Dar Antonescu nu s-a oprit la Nistru, a ocupat teritoriul dintre acest râu și râul Bug, mergând alături de Hitler până la limita de est a Uniunii Sovietice în Europa.

Pe 23 august 1942 începe bătălia de la Stalingrad, cea mai sângeroasă din istorie, soldată cu înfrângerea Germaniei și a aliaților ei, unde România se angajase cu peste 300.000 de militari, din care a pierdut circa jumătate – morți, dispăruți, răniți, prizonieri.

În următorii doi ani trupele române au fost într-o permanentă retragere în fața Armatei Roșii, iar alianța cu Germania și-a pierdut orice utilitate.

Pe fondul avansului continuu al trupelor sovietice către vest, ajunse la Iași, Regele Mihai împreună cu politicienii democrați care se opuneau lui Antonescu și cu reprezentanți ai comuniștilor impuși de Stalin, l-au răsturnat de la putere pe dictatorul fascist al României pe 23 august 1944, o lovitură de stat care a dus la ieșirea din război alături de Germania și intrarea în război alături de Puterile Aliate.

În pofida participării cu trupe la războiul împotriva Germaniei până la capitularea acesteia la 8 mai 1945, România nu a fost considerată co-beligerantă, cei trei ani și două luni petrecuți luptând alături de Germania nazistă împotriva URSS fiind decisivi la congresul de pace de la Paris din 1947, unde i s-a atribuit totuși nordul Transilvaniei, pierdut în favoarea Ungariei.

Data de 23 august 1944 a devenit Ziua Națională a României comuniste, actul fiind denumit inițial “insurecție anti-fascistă”, iar pe vremea lui Nicolae Ceaușescu a primit termenul pompos de „revoluție de eliberare socială și națională, anti-fascistă și anti-imperialistă”.

După căderea regimului comunist, 23 august 1944 a căzut în desuetudine și pe fondul reacției împotriva regimului comunist, ignorându-se rolul jucat de regele Mihai, pe atunci un tânăr în vârstă de 22 de ani, în salvarea a ceea ce se mai putea salva din calea tăvălugului Armatei Roșii care distrugea totul în calea sa și nu s-a oprit decât la Berlin.

Perioada de cinci ani, de la 23 august 1939 la 23 august 1944, a fost una dintre cele mai semnificative din istoria românilor. La sfârșitul ei, după (cel puțin) patru ani de regim totalitar fascist României i-a fost un impus de către o putere străină un alt regim totalitar, cel comunist care avea să dureze 45 de ani. Rezultatele a 50 de ani de regimuri totalitare se văd și azi, cu precădere în mentalitatea oamenilor. Deși România este o țară cu o democrație fie și imperfectă, membră a Uniunii Europene și NATO, în viața publică și-a făcut loc în mod insidios o sinteză sinistră între cele două ideologii totalitare, care pe fondul crizelor de tot felul, capătă popularitate. Iată de ce data de 23 august – 1939, 1942, 1944 – nu trebuie uitată, pentru că, îmi pare rău că trebuie să repet un clișeu uzat, cine nu învață din greșelile trecutului, este condamnat să le repete.