ANALIZĂ Cum se explică victoria zdrobitoare a Partidului Laburist în Marea Britanie: vot de protest generalizat și efectele perverse ale modului de scrutin majoritar uninominal

Partidul Laburist condus de Keir Starmer a obținut o victorie categorică la alegerile din Marea Britanie: 412 mandate din cele 650 al Camerei Comunelor, față de 202 la alegerile precedente din 2019. În același timp, Partidul Conservator condus de Rishi Sunak s-a prăbușit la 121 mandate de la 365 acum cinci ani când era condus de Boris Johnson.

La prima vedere este un triumf electoral, alternanță la putere după 14 ani de guvernare a Conservatorilor. Dacă însă ne uităm la scorurile procentuale tabloul devine mult mai nuanțat: Laburiștii au obținut 33,8% (+1,6) din totalul voturilor pe țară, Conservatorii 23,7% (-19,9%), Partidul Reformei (dreapta populistă) condus de Nigel Farage 14,3% (+12,3%), dar numai patru deputați (+4), în timp ce Partidul Liberal Democrat condus de Ed Davey a obținut 12,2% (+0,6%) și 71 (+63) de deputați, cel mai bun rezultat din istoria sa de 36 de ani și cel mai bun din 1923 dacă se iau în considerare rezultatele predecesorului său, Partidul Liberal.

Acesta este efectul ultra-pervers al scrutinului majoritar uninominal cu un singur tur. După cum se observă, totalul votului partidelor de dreapta – Conservatori + Reform UK – depășește procentajul Laburiștilor. La nivelul circumscripțiilor, sunt aproape 100 de mandate câștigate de Laburiști unde suma voturilor celor două partide este mai mare decât cea a candidatului câștigător.

Desigur că nu toți votanții Reform UK sunt votanți ai Partidului Conservator din 2019 (când Patidul Brexit, predecesorul Reform, a prezentat candidați doar în jumătate din circumscripții), dar marea majoritate de acolo provin. Migrația de la Conservatori la Reform UK este cea mai pronunțată în circumscripțiile care au votat în favoarea Brexit în referendumul din 2016. Sunt votanți nemulțumiți de faptul că promisiunile lui Boris Johnson din 2019 de beneficii după ieșirea din UE nu s-au materializat.

Laburiștii au obținut al treilea cel mai bun rezultat din istoria lor în mandate și o majoritate covârșitoare cu un procentaj mediocru – al doilea cel ami slab rezultat din 1935 după cel din 2019. Explicația ar fi, pe lângă efectele perverse ale modului de scrutin, că ei au făcut o campanie eficientă, concentrându-și eforturile, ca și Liberal Democrații, în sudul Angliei, acolo unde Partidul Conservator era cel mai puternic.

Partidul Laburist însuși a suferit efectele votului de protest: nu mai puțin de șase independenți  (cel mai ridicat număr din Camera Comunelor din 1950), inclusiv fostul lider Laburist, stângistul Jereny Corbyn, au fost aleși, iar Verzii au trecut la unul la patru deputați, de cele mai multe ori din cauza impopularității lui Starmer printre votanții musulmani și pro-palestinieni, nemulțumiți de poziția perceput pro-israeliană a liderului Laburist, după atentatul terorist Hamas din 7 octombrie 2023 și războiul din Gaza.

O victimă a votului de protest a fost și Partidul Naționalist Scoțian (SNP), care a căzut de 9 mandate de la 48, efect clar al erodării la guvernare în Scoția din 2007 și a scandalurilor de corupție legate de partid. În fine, Partidul Democrat Unionist din Irlanda de Nord (protestant, susținător al rămânerii în Regatul Unit) a pierdut și el trai mandate, ca urmare a scandalurilor legate de liderul său, Jeffrey Donaldson, judecat sub acuzații de molestare sexuală. Partidul Sinn Fein (separatist, susținător al unirii cu Republica Irlanda) devine cel mai numeros partid din Irlanda de Nord în Camera Comunelor, deși deputații săi nu participă la lucrări, refuzând să depună jurământul de credință față de monarhul britanic.

Participarea la vot a fost de 60%, cu 7,6% mai redusă decât în 2019, un alt semn al nemulțumirii populației.

Așadar, Keir Starmer devine prim ministru al Regatului Unit într-o perioadă de criză generalizată: economică, socială, climat extern tulbure. Acest triumf electoral nu este nici pe departe întâmpinat de entuziasm așa cum s-a întâmplat în 1997, când Partidul Laburist condus pe atunci de Tony Blair, a obținut cel mai bun rezultat al său din istorie. Așa încât, câștigătorii alegerilor din 4 iulie riscă să nu se bucure de niciun fel de lună de miere cu electoratul care i-a ales, sătul de o guvernare a Partidului Conservator care devenise o pantomimă de prost gust.