Analiză despre piața în creștere a muncitorilor sezonieri din Elveția: Mircea și Viorel câștigă 2000 de euro net pe lună într-o fermă, munca începe la patru dimineața și se termină la seara după șapte

Foarte contestat, statutul de lucrător sezonier a fost desfiinţat oficial în 2002 în Elveţia. De atunci, însă, numărul de permise de muncă pe termen scurt a crescut rapid în cadrul Confederaţiei, care se bazează în mare măsură pe forţa de muncă importată, flexibilă şi ieftină, pentru a transforma întregul sector al economiei sale, relatează Swissinfo citată de Rador.

În fiecare vară, Mircea şi Viorel stau aproape patru luni în Alpii elveţieni, departe de familia lor şi de România lor natală. Adăpostiţi într-o fermă alpină situată deasupra oraşului Crans-Montana, viaţa lor de zi cu zi nu se aseamănă deloc cu cea a străinilor bogaţi care s-au stabilit la câteva sute de metri mai jos, în cabanele de lux ale staţiunii Valais, renumită pentru vremea însorită şi facilităţile fiscale atractive.

Ziua începe pentru Mircea şi Viorel la ora 4 dimineaţa şi nu se încheie înainte de ora 19:30, când cele o sută de vaci – în cea mai mare parte rasa Hérens – sunt închise în staul. Între supravegherea turmei, fabricarea brânzeturilor şi diversele lucrări de întreţinere, momentele de odihnă sunt rare. Seara, într-un dormitor spartan, pus la dispoziţie de proprietarul păşunii, ei îşi pot reface forţele, înainte de a se angaja într-o altă zi de muncă grea.

O muncă de ocnaş, plătită cu salariul minim prevăzut de Convenţia colectivă de muncă în agricultura de aici, sau 13 franci pe oră pentru angajaţii agricoli necalificaţi. Fără costul cazării şi hranei, Mircea şi Viorel pot conta pe un venit de 2.000 de franci net, pe lună (Nota redacției: aproximativ 2000 de euro, fiind paritate de 1 la 1) . O sumă frumuşică pentru cetăţenii români, dintr-o ţară în care salariul minim nu depăşeşte 320 de euro pe lună, dar care pe ar refuza-o şi cel mai motivat lucrător elveţian, care se poate aştepta cu uşurinţă să câştige mai mult de 6.000 de franci pe lună (salariu mediu), stând la căldură într-un birou.

Boom legat de libera circulaţie

În Elveţia, agricultura este, prin însăşi natura sa, unul dintre sectoarele economice care angajează cei mai mulţi lucrători sezonieri. Producţia de fructe şi legume este deosebit de mare cu forţele de muncă temporare din România, Polonia sau Portugalia. „Agricultura productivă depinde de lucrătorii din străinătate”, a declarat Sandra Helfenstein, purtător de cuvânt al sindicatului fermierilor elveţieni, un lobby puternic pentru ei.

USP estimează între 30.000 şi 35.000 numărul de lucrători europeni angajaţi în agricultura elveţiană, majoritatea cu contracte valabile între 3 şi 9 luni. Angajamente mult facilitate prin intrarea în vigoare, în 2002, a acordului privind libera circulaţie a persoanelor, cu Uniunea Europeană. De asemenea, în mod tradiţional, şi UE depinde de o forţă de muncă flexibilă şi ieftină din străinătate; industria hotelieră şi de restaurante, de exemplu, a înregistrat o proporţie a angajaţilor străini – germani, italieni, portughezi şi francezi în cea mai mare parte – în creştere de la 35 la 44%, de la începutul anilor 2000, dintre care mai mult de două treimi au permis de şedere pe termen scurt.

Fenomenul este identic pe şantierele de construcţie: în acest sector în plină expansiune, lucrătorii europeni sunt din ce în ce mai numeroşi pentru a lucra de la câteva săptămâni, până la câteva luni în Elveţia, înainte de a-şi găsi un loc de muncă în ţara lor origine sau în altă parte pe continent.

Peste 335.000 de sezonieri

Prin urmare, în doar câţiva ani, numărul lucrătorilor cu permis de şedere pe termen scurt a crescut în Elveţia. Având în vedere persoanele care deţin un permis valabil pe cel mult un an şi cei cărora li se permite să rămână urmând o procedură simplă de anunţare (mai puţin de 90 de zile), numărul lor era mai mare de 335.000 în 2017, potrivit datelor oficiale compilate de swissinfo.ch. O cifră pe care lucrătorii sezonieri nu au atins-o niciodată în anii 1960 şi 1970: în acel moment autorităţile au emis în medie între 100.000 şi 200.000 de permise „A” pe an, în funcţie de nevoile economiei, încercând să limiteze afluxul şi stabilirea forţei de muncă străine pe teritoriul elveţian.

Cu toate acestea, eliminarea acestui statut în 2002, considerat precar şi o sursă de abuz, este oarecum renăscută din cenuşă prin proliferarea permiselor de şedere pe termen scurt, spun sindicatele. „Condiţiile de muncă şi de viaţă ale acestor noi lucrători nomazi nu sunt mai bune decât cele ale lucrătorilor sezonieri. Unii dintre aceştia sunt plătiţi sub norme, contractele lor de muncă pot fi terminate peste noapte, nu au dreptul la reîntregirea familiei, iar integrarea lor în Elveţia este inexistentă”, denunţă Alessandro Pelizzari, secretar regional al UNIA Geneva.

Din ce în ce mai calificaţi

Giovanni Ferro-Luzzi, profesor de economie la Universitatea din Geneva, nuanţează. „Contractele pe termen scurt implică tot mai mulţi oameni cu înaltă calificare, de exemplu consultanţii IT care vin în Elveţia câteva luni pe an, chiar dacă reprezintă totuşi doar o minoritate”, spune el. Este adevărat că numărul permiselor de şedere pe termen scurt legate de o activitate lucrativă depăşeşte în prezent în mare măsură permisele medii sau pe termen lung acordate în fiecare an de Confederaţie. „O ţară mică, având o creştere economică puternică şi o forţă de muncă limitată, Elveţia beneficiază în mod special de aceşti lucrători mobili.

Acest lucru nu poate decât să promoveze funcţionarea economiei, cu condiţia ca pacea socială să fie asigurată”, consideră Giovanni Ferro-Luzzi. Dar tocmai acest ultim punct este vulnerabil. Sindicatele acuză angajatorii că folosesc această forţă de muncă rotativă pentru a exercita presiuni asupra salariilor rezidenţilor, jucându-se adesea cu controalele instituite ca parte a măsurilor de însoţire legate de libera circulaţie a persoanelor. „Nu este neobişnuit să găsim lucrători detaşaţi plătii cu 7 sau 8 franci pe oră, pe şantierele de construcţii, ceea ce este de trei ori sub salariul minim pe oră în branşă”, exemplifică Alessandro Pelizzari.

În centrul jocurilor politice

Deşi nu sunt foarte vizibili în spaţiul public şi mass-media, aceşti noi nomazi ai globalizării se găsesc chiar în acest moment propulsaţi în miezul mizelor politice. Măsurile de însoţire a liberei circulaţii a persoanelor reprezintă într-adevăr principalul obstacol în calea negocierilor privind încheierea unui acord-cadru între Elveţia şi Uniunea Europeană. „Am continuat campania pentru ca aceşti oameni să vină în Elveţia, asigurându-ne în acelaşi timp că pot beneficia de condiţiile de muncă elveţiene. Dar încercând să slăbească în continuare măsurile de însoţire, Bruxelles-ul pune în pericol acest echilibru”, a spus Alessandro Pelizzari.

Oricare ar fi rezultatul negocierilor cu UE, care ar trebui să fie cunoscut în săptămânile următoare, un lucru pare să fie câştigat de observatorii pieţei muncii elveţiene: nicio măsură politică nu va opri într-adevăr fluxul acestor lucrători nomazi de a veni să caute, pe timp de iarnă, într-o staţiune, sau vara, pe un şantier de construcţii, o mai bună soartă pe pământ elveţian. „În Elveţia, afluxul de forţă de muncă străină a fost întotdeauna dictat de nevoile economiei. Doar o încetinire ciclică va fi capabilă să pună capăt boom-ului acestor contracte pe termen scurt”, susţine Giovanni Ferro-Luzzi.

(Susa: Swissinfo/ Rador/ Traducerea: Cristina Zaharia/ Foto: Swissinfo)