ANALIZĂ Din miile de dosare penale pentru ”zădărnicirea combaterii bolilor”, la instanțe au ajuns 23. În șapte cazuri, acuzații au fost achitați pe fond

Unul dintre punctele-forte ale controlului populației în pandemie – întocmirea de dosare penale pentru cei acuzați de ”zădărnicirea combaterii bolilor” – se dovedește a fi fost, în final, doar un exercițiu de amenințare în masă care, însă, a mobilizat resurse importante ale Poliției și Parchetelor.

O analiză G4Media arată că, din miile de dosare înregistrate de procurori pentru acest tip de infracțiune, doar 23 au ajuns pe masa judecătorilor, iar în aproape o treime, inculpații au fost achitați în primă instanță.

În același registru, amenzile primite de sute de mii de români în pandemie, pentru încălcarea restricțiilor impuse de starea de urgență, au fost declarate neconstituționale.

Profesorul universitar Danel David crede că explicația pentru aceste rateuri ale Statului în relația cu cetățeanul, în perioadă de criză, este faptul că ”Procedurile simple/logice, transparente și corecte duc la emanciparea celui reglementat, ceea ce sperie autoritatea care nu se vede ca reprezentantul oamenilor, ci șeful lor.”

Conform portalului instanțelor, în perioada de pandemie 2020-2021, la judecătoriile din toată țara au fost înregistrate 23 de dosare în care 24 de inculpați au fost trimiși în judecată sub acuzația de ”zădărnicirea combaterii bolilor” (art 352 Cod Penal: Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, dacă a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă).

Aproape de fiecare dată, inculpații au fost anchetați pentru faptul că au fugit din spital sau din locurile unde stăteau în carantină. O informare a Parchetului General, de la sfârșitul lunii iulie 2020, indica faptul că Parchetele din toată țara aveau înregistrate, la acel moment, peste 1.000 de astfel de dosare. 400 dintre acestea fuseseră deja clasate.

În șapte dintre cele 23 de dosare trimise la judecată, acuzații au fost achitați pe fond, dar Parchetele au depus apel. Inedit este că unul dintre inculpații din aceste șapte dosare a recunoscut că este vinovat în fața judecătorului, dar acesta l-a declarat nevinovat.

Zece dosare sunt pe rolul primei instanțe, iar în alte șase există sentințe definitive: între 4 și 6 luni cu suspendare sau amânarea aplicării pedepsei, 3 luni de frecventare a unor cursuri de educație civică și 1 an cu executare.

În cazul primelor cinci sentințe, este de menționat că nici unul dintre inculpați nu a depus apel, lucru cumva neașteptat, dar explicabil având în vedere că majoritatea celor trimiși în judecată pentru acest tip de infracțiune sunt persoane cu venituri reduse și educație limitată.

În ceea ce privește dosarul terminat cu o condamnare la pedeapsă privativă de libertate, acesta l-a avut ca inculpat pe Matei Strugurel, un bărbat care, în aprilie 2020, a fugit din spital. Testul său pentru Covid a ieşit negativ, dar a fost diagnosticat cu TBC şi medicii au decis să-l ţină sub supraveghere. Strugurel a fugit, însă, din spital de frică să nu ia boala.

El ar fi avut șanse la schimbarea pedepsei, în apel, dar instanța nu a mai judecat dosarul pe fond după ce a observat că un ONG și Baroul București i-au angajat avocat peste capul lui, ceea ce a dus la respingerea apelului ca inadmisibil.

Strugurel a depus, zilele trecute, o nouă acțiune la instanță, cerând redeschiderea dosarului. De menționat faptul că prima sentință în cazul său a fost dată de Judecătoria Buzău, județ în care au fost înregistrate cele mai multe dosare de acest gen din România: 5, precum și trei dintre cele șase decizii definitive de condamnare. Pe locul 2 în top se află județul Iași, cu 4 trimiteri în judecată.

Comparația sentințelor din cele 13 dosare care au o primă sentință arată, încă o dată, și o hibă veche a sistemului de justiție: decizii diferite în spețe identice.

Referitor la motivația sentințelor de achitare, de fiecare dată magistrații au invocat faptul că, la momentul comiterii faptelor, deciziile de restrângere a libertății persoanelor și plasarea în carantină se făceau în baza unor ordonanțe de urgență. Or, având în vedere că libertatea persoanei este un drept fundamental, pentru restrângerea acestui drept era nevoie de existența unei legi care, însă, nu exista.

• ”(…) măsura carantinării nu poate rezulta din voința unilaterală a unei autorități, ci trebuie să decurgă din lege, impunându-se astfel persoanei carantinate” – Decizie de achitare dosar 7339/197/2020 Judecătoria Brașov
• ”(…) instanța subliniază că așa cum evadarea unei persoane dintr-o stare nelegală de reținere sau de deținere nu constituie infracțiunea de evadare, tot așa nici nerespectarea unei măsuri nelegale de spitalizare pentru prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase nu poate constitui infracțiunea de zădărnicirea combaterii bolilor (…) nefiind de conceput antrenarea răspunderii penale pentru nerespectarea unor asemenea măsuri nelegal dispuse” – Decizie de achitare dosar 12893/245/2020 Judecătoria Iași

Altă măsură luată de autorități în perioada de pandemie, pentru a restrânge circulația persoanelor, a fost instituirea unui cadru de aplicare a unor amenzi usturătoare pentru cei care încălcau restricțiile impuse de starea de urgență.

Astfel, s-a ajuns ca, în decurs de circa două luni, să fie aplicate 300.000 de amenzi în valoare de circa 600 de milioane de lei. În luna mai 2020, Curtea Constituțională a declarat drept neconstituționale prevederile care permiteau aplicarea acestor sancțiuni, unul dintre motive fiind că valoarea amenzilor era prea mare în raport cu posibilitățile financiare ale populației.

Rectorul Universității ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, profesorul universitar Daniel David, consideră că explicația pentru măsurile Statului prin decizii care, în final, s-au dovedit ilegale, îl reprezintă faptul că ”În România «concentrarea crescută a puterii sociale», ca atribut psihocultural, face ca autoritățile să nu fie adesea interesate de proceduri simple/logice, transparente și corecte față de cetățean, în logica «șeful știe mai bine, iar cetățeanul să asculte și să execute».

Procedurile simple/logice, transparente și corecte duc la emanciparea celui reglementat, ceea ce sperie autoritatea care nu se vede ca reprezentantul oamenilor, ci șeful lor.

Din acest motiv adesea apar reglementări proaste, contradictorii, anticonstituționale, neînțelese de cei cărora li se adresează etc. Paradoxal, acest lucru duce la noi reglementări ale reglementărilor, ceea ce birocratizează totul.

Iar scorul României la «concentrarea puterii», conform psihologului olandez Hofstede, este unul din cele mai mari din Uniunea Europeana (90 pe o scală de la 0 la 100).”

În acest context, de eșec al autorităților, care ar putea fi reacția cetățenilor în următoarea situație de criză gestionată de Stat?

Sociologul Barbu Mateescu: ”Cred că reacția cetățenilor la o criză manageriată de Statul Român depinde de capacitatea Statului Român de a implica actori sociali cu o credibilitate mai mare decât autoritățile centrale (ONG-uri, artiști, primari, BOR, cultele neo-protestante, armata).”

La aceeași întrebare, profesorul Daniel David răspunde că ”Pe termen scurt (cetățenii vor avea n.r.) aceeași reacție! Pe termen mediu/lung se vor schimba generațiile, iar cei din pozițiile de putere (Generațiile X mai tinere/Mileniarii/Generația Z) se vor vedea tot mai mult ca reprezentanții, nu șefii celor care i-au pus acolo, cu implicații pozitive, cred eu, după modele mai vestice, asupra elaborării și aplicării normelor. Sigur, și cei reglementați vor fi alții și vor avea alte atitudini față de reglementări făcute bine.”

Sursa foto: Parlamentul European