Analiză dură în The New York Times despre ”eșecul lamentabil al vaccinării” în Europa: Rezultatul a fost un al treilea val al pandemiei prelungit inutil, care a dus la carantină, contracție economică și numeroase decese

În primele luni ale lui 2020, când pandemia a ajuns în Europa, fiecare țară a acționat de capul ei. Franța, Germania, Polonia și Cehia au introdus rapid interdicții de export pentru echipamentele medicale. Italia, unde pandemia s-a resimțit cel mai devastator, a fost nevoită să se bazeze pe importuri din China. Granițele se închideau una după alta, scrie The New York Times, citată de Rador.

Dar nu așa ar fi trebuit teoretic să funcționeze UE. Anostă, juridic dogmatică și tehnocrată, UE n-ar trebui, prin concepție, să se ocupe deloc cu politica – obiectul ei de activitate e competența decizională, practicată deasupra intereselor meschine ale statelor naționale.

După debandada din primele luni, UE a formulat planuri pentru o strategie continentală de vaccinare. Dacă răspunsul inițial la pandemie a fost haotic și fragmentar, calea de salvare urma a fi coordonată și cuprinzătoare.

Dar n-a fost să fie așa. Până în a treia săptămână din mai SUA și Regatul Unit au administrat peste 80 de doze de vaccin la 100 de locuitori; UE a reușit să ajungă la 43,6 doze. Urnindu-se greoi, obstrucționată de probleme de aprovizionare și, în unele cazuri, prost calibrată, campania de vaccinare a continentului a fost dezastruoasă. Rezultatul a fost un al treilea val al pandemiei prelungit inutil, care a dus la carantină, contracție economică și numeroase decese.

Din perspectiva susținătorilor UE eșecul s-a datorat unor circumstanțe excepționale. Mulți dintre ei – cum e comisarul sănătății Stella Kyriakides – dau vina pe AstraZeneca, compania anglo-suedeză care și-a livrat cu întârzieri vaccinul din cauza problemelor de aprovizionare.

(UE a intentat două procese firmei pentru presupuse încălcări ale contractelor.) Însă adevărul e foarte diferit: UE, de la agricultură și până la moneda unică, nu se specializează în politici de succes. În realitate, un anumit tip de eșec este încorporat în ADN-ul ei instituțional. Fiascoul vaccinurilor nu e decât cel mai recent și mai devastator exemplu.

Giandomenico Majone, un profesor de științe politice italian, a făcut acum 16 ani o observație inteligentă: în UE, scria el, scopurile și mijloacele procesului decizional sunt inversate. La statele naționale scopurile sunt politicile în sine, de la mărirea salariilor muncitorilor la reducerea inegalităților regionale sau atragerea investițiilor străine. Guvernele urmăresc aceste obiective folosindu-se de mijloacele pe care le au la dispoziție, întrucât ele câștigă alegeri pe baza promisiunilor de a proceda astfel.

În antiteză, alegătorii din UE au puțină influență directă asupra procesului legislativ al blocului. Drept urmare, politicile devin acolo mijloace de realizare a unor obiective destul de diferite. De exemplu, politica agricolă comună a UE, introdusă în 1962, se folosește de agricultură pentru a demonstra fezabilitatea unui proces decizional de tip federal, în speranța extinderii lui. Programul de vaccinare n-a fost diferit. Finalitatea lui nu se limitează doar la imunizarea propriu-zisă a populației.

Și atunci, ce alte obiective mai are? Un scop evident e sporirea puterii instituțiilor UE – în primul rând a Comisiei Europene conduse de Ursula von der Leyen. Prin centralizarea procurării vaccinurilor în mâinile sale, Comisia caută să obțină mai mult control asupra politicii sanitare a blocului. Iar astfel de transferuri de responsabilitate rareori mai sunt inversate, chiar dacă politica în sine eșuează.

Este ceea ce profesorul Majone numea „integrare pe furiș”. O strategie centralizată a vaccinării, spun liderii UE, conferă semnificație și luptei UE de a-și găsi poziția într-un mediu geopolitic dificil, demonstrând capacitatea blocului de a uni. Și totuși, tentativa a echivalat cu un imens experiment instituțional efectuat în cursul unei crize sanitare globale. A fost un pariu incredibil de nesăbuit care nici măcar nu a dat roade.

Apoi mai sunt și statele membre, cărora strategia de vaccinare continentală le satisface propriile obiective, adesea diferite. Pentru Germania a fost o ocazie de a repara daunele provocate de mult criticatul ei refuz de a ajuta alți membri în cursul primului val.

În cazul Franței, i-a oferit președintelui Emmanuel Macron șansa de a-și purta campania lui globală contra naționalismului populist, poziționând UE drept un model de obținere a unei forme mai transnaționale de solidaritate, dar și ocazia de a ajuta industria farmaceutică franceză. (Unul dintre primele contracte semnate de UE a fost cu firma franceză Sanofi, al cărei vaccin aflat în faza de dezvoltare se afla cu mult în urma concurenței.)

Statele membre mai mici aveau ambiții mai modeste. Ele sperau că strategia colectivă la va asigura accesul la aprovizionarea cu vaccinuri, care altfel ar fi putut fi rechiziționată de statele mai mari din bloc.

Campania ar fi trebuit să abordeze și problema reticenței de vaccinare, relativ larg răspândită în Europa și popularizată de unii precum Mișcarea de Cinci Stele și partidul Liga din Italia. Un sondaj din 2018, de exemplu, a constatat că 59% din vest-europeni – și numai 40% din est-europeni – considerau că vaccinurile sunt sigure, comparativ cu o medie mondială de 79%.

Și, negociind dur cu producătorii de vaccinuri și angajând întreaga putere de foc a pieței unice, liderii UE au vrut să demonstreze că ei, iar nu industria farmaceutică, sunt cei care fac legea.

Confruntată cu aceste presiuni, Comisia a avut o abordare foarte prudentă, propunându-și să procure vaccinuri pentru o populație de aproape 448 de milioane contra unui total de 2,7 miliarde de euro. Regatul Unit, din contră, a cheltuit 4,3 miliarde de euro pentru a-și vaccina populația de 66 de milioane. Din perspectiva termenilor pe care și i-a propus, negocierile duse de UE au avut într-adevăr succes: a plătit substanțial mai puțin decât SUA pentru dozele achiziționate de la Pfizer și AstraZeneca.

Dar frugalitatea vine și cu un preț. Atunci când producătorii de vaccinuri au întâmpinat probleme, Europa s-a trezit rapid la urma cozii – în vreme ce Israel, SUA și Regatul Unit, care au cheltuit mult mai mult per capita pe vaccinuri, s-au bucurat de campanii de succes. Economiile astfel realizate de UE s-au dovedit a fi înșelătoare: au întârziat campania, permițând virusului să se răspândească și mai mult, fapt care a impus mai multe restricții. Costul final, în termeni umani și economici, e dificil de cuantificat.

Puțini se așteptau ca imunizarea să meargă atât de prost. Dar nu ar trebui să fim chiar așa surprinși. În definitiv aceeași dinamică se află și la originea eșecului altor politici. Să luăm bunăoară introducerea monedei unice în 1999.

Justificată prin limbajul creșterii economice, politica aceasta a reprezentat de fapt un mijloc de atingere a unei varietăți de obiective politice – cimentarea Germaniei reunificate într-un nou set de reguli paneuropene și subminarea puterii sindicatelor, între altele. Întrucât unele economii naționale au prosperat, iar altele suferă de stagnare pe termen lung, rezultatul a fost destabilizare gravă a blocului.

Poate că programul european de vaccinare începe acum în sfârșit să recupereze teren. Dar eșecurile sale, atât de dăunătoare pentru imaginea blocului, își au originea în însăși structura instituțională a UE. Până când liderii europeni nu vor înceta să folosească politicile ca pe niște mijloace de atingere a altor obiective – adesea fără legătură -, ne putem aștepta ca Europa să eșueze iarăși și iarăși.

Sursa: The New York Times / Articol de Chris Bickerton (lector la Cambridge University) / Rador/  Traducere: Andrei Suba