Analiză FT: E greșit să pictezi întreaga „dreaptă nouă” a Europei cu aceeași bidinea

Analiză Financial Times preluată de Rador:

Există cel puțin trei curente politice distincte printre partidele europene etichetate îndeobște de „dreapta radicală” sau de „extrema dreaptă”. Și cu cât ele se vor dezvolta mai mult – cum ar fi conservatorii care atrag tot mai mult clasa muncitoare și pătura de mijloc mai săracă, în antiteză cu radicalii cu evidente tendințe autoritare – cu atât mai mult vor semăna mai puțin între ele. Dar deocamdată ele sunt luate cu toate la grămadă, sub aceeași etichetă, prezentate într-o lumină covârșitor negativă în presă și la dezbaterile politice. Însă, datorită diferențelor considerabile dintre ele, o etichetă mai potrivită ar putea fi „dreapta nouă”.

Ele au într-adevăr în comun opoziția față de UE care, fiind încă dedicată amplificării propriei puteri, le diminuează astfel lor puterea. Dreapta nouă nu mai urmărește acum abandonul UE, dar insistă în schimb ca guvernele naționale să fie pe deplin suverane.

Aceste partide se opun categoric imigrației în masă: aceasta rămâne în mare măsură politica publică cea mai atractivă pentru populație. Majoritatea statelor europene au adoptat deja reguli mai dure, dintre care o parte – vezi Suedia și Finlanda – au fost concepute și implementate de partide din dreapta nouă care fie se află în guvern, fie susțin unul de centru-dreapta din legislativ.

Și totuși, aceste poziții comune sunt mai diferite în practică. Giorgia Meloni, politiciana din dreapta nouă care servește drept premier al Italiei, colaborează din 2022 cu președinta Comisiei Europene Ursula von der Leyen, uneori strâns. Meloni sprijină totodată războiul de autoapărare al Ucrainei contra Rusiei și se poziționează ferm în tabăra pro-NATO – tot așa cum de altfel o fac și Democrații Suedezi [alt partid etichetat „extrema dreaptă” – n.trad.].

Marine Le Pen, șefa partidului francez Reuniunea Națională (RN), avea cândva înclinații rusofile, iar partidul ei acceptase la un moment dat un împrumut de la o bancă deținută de Rusia (între timp a fost înapoiat complet). Însă în martie ea a ținut în parlament un discurs în care a afirmat că Vladimir Putin a „declanșat la poarta UE un război și o criză geopolitică, una care este fără îndoială cea mai gravă din ultimii 20 de ani […] Rezistența eroică a poporului ucrainean e cea care va duce la înfrângerea Rusiei”. Pare să fie o inversare tranșantă a cursului politic. RN e în prezent cel mai mare partid al Franței, iar Le Pen, probabil candidata lui la prezidențiale în 2027, ar câștiga dacă alegerile s-ar ține azi (deși acum face obiectul unui proces care i-ar putea interzice candidatura).

Rusia e un jucător important în ce privește ascensiunea dreptei noi. Multe dintre aceste partide se iau după Viktor Orbán al Ungariei și se mențin mai apropiate de Rusia decât de Vestul condus de SUA. Acestea sunt de obicei din Europa Centrală, fostă comunistă, dar se poate argumenta că cel mai reprezentativ e Alternativă pentru Germania (AfD), principalul partid german din dreapta nouă. Simpatii rusofile similare are și mai mica Alianță Sahra Wagenknecht, a cărei conducătoare omonimă combină viziunea economică de stânga cu angajamente anti-imigrație pe termen scurt și lung. Argumentul ei este acela că clasa muncitoare germană este perdanta în competiția pentru locuințe, asistență medicală și asistență socială.

Avem așadar pe această scenă încă în curs de transformare două mari curente principale. Partidele din dreapta nouă din Italia, Franța și Suedia care se declară deplin democratice și parte integrală a taberei occidentale; respectiv grupul mai mare dar cu mai puțin succes politic, în principal din Europa Centrală, care e mai militant (cel puțin retoric) anti-UE, mai înverșunat contra imigrației și mai profund atașat da valori precum creștinismul, familia și tradiția.

Între acestea două se situează o serie de partide care împrumută elemente de la ambele curente și care includ Fidesz din Ungaria, Vox din Spania, Chega din Portugalia și, cel mai important, AfD. Liderului AfD din Turingia, Björn Höcke, îi place să se joace cu teme naziste, strigând la întruniri „Totul pentru Germania!”, un slogan al trupelor naziste paramilitare interzis în Germania (a fost amendat în două rânduri pentru el). Copreședinții AfD la nivel național, Tino Chrupalla și Alice Weidel, sunt considerați relativ moderați și scopul lor e să unească partidul. Chrupalla a lansat numeroase apeluri la unitate, cerându-le membrilor să „înceteze să gândească în facțiuni” – deși el însuși joacă un rol important în facțiunea rusofilă.

Etichetele de „extrema dreaptă” sau „dreapta radicală” pot fi considerate rezonabile în cazurile lui Höcke și miilor de simpatizanți pe care îi are. Și politicile propuse de alte partide ar putea fi catalogate astfel. Dar etichetele sunt inadecvate în cazul acelor formațiuni care se declară democratice și își dovedesc și prin fapte caracterul democratic: eticheta în cauză împiedică înțelegerea surselor și motivelor poziției anti-establishment asumate de ele. E, firește, posibil ca ele să fie implicate într-un joc cu bătaie lungă: se declară moderate, dar se pregătesc pentru autoritarism odată ce vor fi ajuns la putere. Impactul lui Donald Trump – care consideră toate aceste partide camarazi de front – și al pozițiilor politice asumate de el va fi crucial, după cum va fi și capacitatea lor de a guverna. Însă cel puțin până acum ele s-au dovedit a fi anti-totalitare.

Sursa: THE FINANCIAL TIMES / Rador Radio România / Traducerea: Andrei Suba