ANALIZĂ Michel Barnier – noul premier de dreapta al Franței numit de Emmanuel Macron, un adversar vechi al acestuia: Un act de echilibristică politică și o soluție de avarie care nu are șanse să dureze prea mult timp

Dacă cineva ar fi pariat înainte de alegerile legislative anticipate din 30 iunie și 7 iulie că Michel Barnier va fi numit prim ministru al Franței, probabil s-ar fi îmbogățit, atât de neobișnuită este această numire din punct de vedere politic.

În primul rând pentru că Barnier este un adversar politic de lungă durată al președintelui Macron. Bunăoară, înainte de dizolvarea Adunării Naționale în luna iunie Barnier a numit acest act politic “Frexit”, comparându-l cu referendumul din Marea Britanie din 2016, care a dus ia ieșirea din Uniunea Europeană – Brexit, pe care noul premier îl cunoaște atât de bine, fiind negociatorul UE cu Regatul Unit.

În 2022, pe Franceinfo, noul prim-ministru îl considera pe președintele Macron „responsabil pentru prăbușirea comerțului nostru exterior, explozia datoriei și a deficitului, șomajul, insecuritatea…” și tot în acel an excludea orice posibilitate de a se alătura taberei macroniste, acuzându-l pe președinte de aroganță.

În al doilea rând, Barnier face parte dintr-un partid – Republicanii (LR), care dispune de doar 47 de deputați din cei 577 ai Adunării Naționale, fiind abia al cincilea ca mărime în Camera inferioară a parlamentului. LR este o umbră a marelui partid conservator înființat de Charles de Gaulle în 1958, care a dar patru președinți ai republicii și s-a aflat la putere timp de 39 din cei 65 de ani ai celei de-a Cincea Republici.

După alegerile parlamentare din 2022, când confederația centristă pro-prezidențială nu a reușit că obțină majoritatea absolută în Adunarea Națională, președintele Macron a făcut tot posibilul să aducă LR într-o coaliție guvernamentală, ceea ce neo-gaulliștii au refuzat în mod consecvent, limitându-se la a nu participa la moțiunile de cenzură împotriva guvernelor macroniste în perioada 2022 – 2024, asigurându-le astfel supraviețuirea.

Și uita așa LR, care a fost canibalizat până aproape de dispariție după 2017 de macroniști – cei doi premieri din primul mandat al președintelui Macron (2017 – 2022) proveneau din LR, iar în perioada 2022 – 2024 posturile cheie din guvern au fost deținute de miniștri proveniți din LR – a ajuns să dea prim ministrul, fără ca acesta să părăsească partidul.

Numirea lui Barnier survine după aproape două luni de la alegeri, timp în care președintele Macron a purtat îndelungi consultări cu partidele parlamentare, neobișnuite sub cea de-a Cincea Republică în care scrutinul majoritar uninominal cu două tururi a dus în general la majorități absolute solide. Președintele Macron a refuzat să o numească pe Lucie Castets, candidata Noului Front Popular (NFP, alianța stângii) motivând un guvern al stângii, care s-a clasat pe primul loc cu 193 de deputați, ar fi fost doborât imediat de o moțiune de cenzură susținută de centriștii pro-prezidențiali (166 de mandate), Reunirea Națională și aliații (RN, dreapta populistă, 143 de mandate) și LR cu 47 de mandate.

Președintele Macron a testat numiri ca cea a lui Benard Cazeneuve, fost prim ministru din partea Partidului Socialist (2016 – 2017) și Xavier Bertrand, președintele LR a regiunii Hauts de France, care însă nu întruneau sprijin majoritar. În final, șeful statului s-a oprit la Barnier, un om de dreapta, care pe lângă sprijinul centriștilor și al LR (cu 213 mandate împreună, mai multe decât cele ale stângii) ar putea fi dacă nu susținut, măcar tolerat prin abținere de către RN, care a declarat că se va pronunța atunci când premierul Barnier va susține în Adunarea Națională declarația de politică generală. Evident că până atunci noul premier va trebui să-și aleagă miniștrii, iar potrivit cutumei constituționale președintele Macron va avea un veto la nominalizările de la externe și apărare.

Guvernul Barnier este o premieră absolută: deși este vorba de o coabitare între un președinte și un premier de culori politice diferite (ca în 1986 – 1988, 1993 – 1995 și 1997 – 2002), de data aceasta premierul nu are o majoritate absolută în spatele său. Stânga a atacat vehement numirea lui Barnier, dezgropând tot felul de poziții politice de dreapta din trecut ale acestuia, acuzându-l pe președintele Macron de nerespectarea rezultatului alegerilor, dar este clar că dreapta, deși extrem de eterogenă, este majoritară în Franța la ora actuală.

De ce spun că un guvern Barnier este o soluție de avarie fără un viitor pe termen lung? Pentru că deși la ora actuală președintele Macron nu poate dizolva Adunarea Națională până în iunie 2025, de îndată ce va fi trecut anul în care are restricție constituțională de dizolvare, este foarte probabil că RN va cere alegeri anticipate și se va alătura stângii la o moțiune de cenzură care ar întruni mult peste cele 289 de voturi necesare.

RN susține introducerea reprezentării proporționale, dar nu este clar dacă există un consens în clasa politică pentru o astfel de schimbare majoră. Între timp, Franța navighează într-o stare de incertitudine politică fără precedent pentru care majoritatea clasei politice, dar și a opiniei publice îl consideră responsabil pe președintele Macron.