ANALIZĂ Ritmul de creştere a pensiilor va fi anul viitor mai mare decât cel al salariilor, raportat la 2006. Este un dezechilibru care necesită o revizuire fundamentală

Politica pensiilor publice a fost, în ultimele trei decenii, un instrument utilizat intens electoral. Restructurarea economică de la sfârşitul mileniului trecut şi un avans demografic defavorabil au dus la situaţia de astăzi în care 5,6 milioane de salariaţi activi susţin 5,2 milioane de pensionari. Creşterea puterii de cumpărare a pensionarilor este o problemă socială în sine, dat fiind nivelul iniţial redus al pensiei, pentru marea majoritate a acestora.

Dar, aşa cum s-a implementat în ultima decadă şi jumătate, politica pensiilor publice a devenit un factor de obstrucţie în avansul potenţialului de creştere economică. Angrenând periodic cheltuieli masive, de o magnitudine de neconceput în alte ţări europene, într-un buget mereu tensionat, avansul pensiilor are un efect net din ce în ce mai puţin potenţat asupra bunăstării generale.

Dezbaterile publice recente, vis-a-vis de rata de creştere a pensiilor publice, au vizat cu preponderenţă componenta sustenabilităţii bugetare, însă există acest aspect mai profund, ce ţine de creșterea bunăstării generale. Pensiile reprezintă o componentă redistributivă importantă în economie, iar o pondere disproportionată a acestora influentează negativ economisirea și deci investițiile și creşterea viitoare.

Cât de ridicat este acest efect redistributiv relativ la capacitatea economiei de a genera bunăstare? Este exagerat de mare dacă facem o analogie a dinamicii avansului pensiilor cu cea a salariilor – ultimele ca generatoare ale venitului național. Raportat la anul 2006 – mijlocul perioadei de avânt economic încheiată în 2008 – punctul de pensie a crescut până în prezent cu 290%. În același timp, salariul mediu a avansat cu 340%. Dacă legea pensiilor se aplică în formula actuală şi punctul de pensie se majorează cu 40% în 2020, creşterea lui ar ajunge la 450% faţă de 2006, raportată la o creştere estimată a salariului mediu de ‘numai’ 390%!

Această situaţie, în care pensiile cresc mai rapid decât salariile pe o perioadă relativ lungă de timp, este de neimaginat într-o economie care urmărește să crească bunăstarea. Mai cu seamă atunci când numărul pensionarilor este aproape egal cu cel al salariaţilor activi și aceasta în condiţiile în care creşterea salariilor a fost ea însăşi mult mai mare decât productivitatea în ultimii trei ani. Dacă se se ţine cont şi de impactul recalculării viitoare a pensiilor precum şi de creşterea punctului de pensie din 2021, efectul redistributiv al pensiilor devine covârşitor. El se va resimți acut în acumularea redusă de capital productiv – o tendinţă pe care o vedem deja în economie în ultimii ani – şi în realocarea de resurse din alte segmente ale economiei, pe perioade îndelungate de timp.

Un exemplu recent este perioada 2006-2008, când punctul de pensie a crescut cu 115%(!) (vezi grafic). Ulterior, s-au putut observa două efecte. Primul, puterea de cumpărare reală a pensiilor a atins abia în 2017 nivelul anului 2008, dupa cum se vede din evoluţia indexului creşterii reale din grafic. Al doilea, acest cost al creşterii pensiilor a fost suportat în parte de către toată populaţia, prin creşterea TVA şi a nivelului datoriei publice, şi în mod excepţional, de alte segmente ale populaţiei, în speţă administraţia publică unde salariile au scăzut cu 25%.

Sursa: Calcule autor din date INSSE si CNPP. * Conform legislatiei curente

Prin prisma proiecţiei demografice defavorabile, a costurilor viitoare şi a impactului în generarea de bunăstare în economie, politica pensiilor publice este mult prea importantă pentru a fi exploatată discreţionar în fiecare ciclu electoral. Ea nu a fost un subiect de discuţie la alegerile parlamentare din anii 2012 şi 2016 şi datorită faptului că România se afla fie sub acord cu FMI (in 2012), fie abia ieşise din acest acord (2015) când bugetul pe anul următor fusese deja conturat.

Indexarea pensiilor cu inflaţia şi un procent din creşterea reală a salariului brut, aşa cum a fost gândită în 2010, reprezintă o soluție de compromis, care sprijină creşterea graduală în timp a puterii de cumpărare a pensiilor. Însă şi aici trebuie inclus un element suplimentar de corecţie care să ţina cont de realitatea economică. De discrepanţa dintre creşterea productivităţii şi cea a salariilor din ultimii ani. Sau de trecerea contribuţiilor de la angajator la angajat, care a dus la un salt semnificativ al ratei de creştere a salariului brut in 2018. Chiar şi în aceste condiţii extreme, simulările arată că, dacă s-ar fi aplicat de la început formula gândită în 2010, punctul de pensie ar fi fost astăzi sub valoarea curentă, iar proiecţia acestuia pe anul 2020 ar indica o creştere de numai 6%, mult sub nivelul propus de 40%.

Intenţia decidenţilor politici de a încerca uniformizarea ratei de creştere a nivelului bunăstarii la nivelul întregii economii, aşa cum pare că este ea urmată în prezent prin politica pensiilor publice, vine în contradicţie cu necesitatea de creştere a potenţialului economiei. Efectul este stimularea pe termen scurt a consumului în detrimentul investitiilor. Soluţia la fenomenul de îmbătrânire a populaţiei şi implicit a angajării unor costuri mai mari cu pensiile, rezidă nu în creşterea exagerată a finanţării sistemului de pensii, ci în creşterea economică sprijinită îndeosebi prin investiţii şi avans tehnologic.

Articol apărut și blogul Consilium Policy Advisors Group

Foto: Laurian Lungu (Agerpres / Angelo Brezoianu)