Analiza The New York Times: De ce va eșua curentul „woke” / La fiecare tentativă de a cenzura un autor, altcineva îl va publica

Istoria Americii este din multe puncte de vedere o poveste a marilor proteste. În general ele pot fi încadrate în două tipare, scrie The New York Times, citată de Rador.

Sunt mișcări de protest – inclusiv de o dizidență feroce – care sunt convinse că sistemul american este în cele din urmă înzestrat pentru a-și îndeplini promisiunile fundamentale: egalitate, drepturi inalienabile, căutarea fericirii, e pluribus unum [„din multe (state/colonii), o singură (națiune)” – n.trad.], o uniune mai perfectă. E lucrul la care se gândea Frederick Douglass atunci când, într-un rechizitoriu altfel nimicitor la adresa ipocriziei americane, a calificat Constituția drept un „glorios document al libertății”.

Și mai sunt mișcări de protest care s-au întors împotriva sistemului, fie din cauză că nu credeau că el își poate îndeplini promisiunile, fie pentru că nu erau din capul locului de acord cu acele promisiuni. „Nu noi am debarcat pe Piatra Plymouth”, spune un aforism al lui Malcolm X [locul debarcării primilor coloniști, respectiv activist pentru drepturile negrilor din anii ’60 – n.trad.]. „Piatra a fost debarcată pe noi.”

Experiența ultimilor aproape 250 de ani afirmă că primul tip de mișcare izbândește de obicei: emanciparea [sclavilor – n.trad.], sufragiul [universal – n.trad.], drepturile civile, egalitatea căsătoriei. Ele urmăreau să continue construcția țării și să-i unească și mai mult pe americani, pe fundațiile deja existente.

Al doilea gen de mișcări – de la Confederație [Războiul de Secesiune – n.trad.] la supremația albilor din epoca Jim Crow și la naționalismul militant al negilor din anii ’60 – eșuează întotdeauna. Aceste mișcări vor să demoleze, să-i dezbine pe americani, să respingă și să înlocuiască fundația națională.
Mișcarea ideologică și de protest vag definită drept „woke” aparține celui de al doilea tip.

Săptămâna trecută ea a avut prima mare ciocnire cu democrația electorală, nu numai la scrutinul pentru postul de guvernator al statului Virginia, ci și la un referendum privind înlocuirea secției de poliție din Minneapolis și alte chestiuni legate de poliție din Seattle. Curentul woke a fost înfrânt categoric, și nu pentru ultima oară.

Ce poate fi în neregulă cu o mișcare care, în cel mai strict înțeles al ei, urmărește să-i facă pe americani mai conștienți de nedreptățile rasiale, trecute și prezente? Nimic. În cazuri precum Eric Garner, George Floyd și Ahmaud Arbery, America non-neagră a primit o lecție extrem de tardivă în privința faptului că viețile negrilor mai pot face și acum obiectul acelorași cruzimi banale care se întâmplau în urmă cu un secol.

Dar, la fel ca multe alte mișcări care se extind dincolo de motivele inițiale care duc la acțiune, curentul woke presupune acum mult mai mult decât încercarea de a reforma poliția sau de a denunța nedreptatea rasială atunci când ea se manifestă.

E vorba, în schimb, de acuzația că rasismul este o trăsătură definitorie, iar nu o deficiență, a aproape oricărui aspect al vieții americane, de la începuturile ei și până în prezent, în cărțile pe care le citim, în limba pe care o vorbim, la eroii pe care îi venerăm, la șoselele pe care conducem, în modul în care facem afaceri, în modul în care selectăm pe bază de merit și așa mai departe.

Și este o rețetă nu pentru dialog și reformă autentică, ci pentru îndoctrinare și extirpare, pe baza unei forme intransigente de conștiință rasială care sfidează credința modernă americană cum că noi judecăm oamenii după caracterul lor, iar nu după culoarea pielii.

Problema cu această acuzație nu e aceea că e complet eronată: trecutul Americii e întrețesut cu rasismul și, după cum s-a exprimat Faulkner, „Trecutul nu e niciodată mort. Nu e nici măcar trecut”. Însă acuzația e în același timp incompletă, distorsionată, lipsită de înțelegere pentru generațiile trecute care au luptat pentru promisiunea Americii și falsă atunci când se referă la țara de azi, așa cum o știu cei mai mulți americani.

Curentul woke acționează ca și cum n-ar fi existat niciodată o mișcare pentru drepturile civice și ca și cum americanii albi n-ar fi fost parte integrală a ei. Acționează ca și cum n-ar fi existat 60 de ani de acțiune afirmativă [eufemism corect politic pentru „discriminare pozitivă” – n.trad.] și ca și cum un procent mereu mai mare de americani negri nu ar face parte din clasa mijlocie și cea superioară (și, apropo, ei sunt concentrați mai mult în Sud).

Acționează ca și cum nu am fi ales în două rânduri un președinte negru și ca și cum n-am fi îngropat recent un general negru ca pe un simbol al Americii.

Acționează ca și cum, oraș după oraș, forțele americane de poliție n-ar fi conduse de șefi negri și n-ar avea agenți din diverse minorități. Acționează ca și cum supremația albă ar mai fi încă impusă sistematic, ignorând în același timp realitatea că o minoritate etnică anterior marginalizată, americanii asiatici, se bucură acum de venituri mai mari decât americanii albi.

Mai presus de toate, curentul woke pretinde că incidente precum uciderea lui George Floyd, care constituie scandaluri naționale, ar fi de fapt normalitatea națională. Nu sunt, în ciuda actualelor nedreptăți. Suspectez că cei mai mulți americani nu numai că sesizează falsitatea acuzației. Ci se și simt, tot mai mult, insultați de ea.

Iar curentul woke nu face decât să pună paie pe foc atunci când propune soluții, inclusiv prin modul în care le propune. Nu mă refer doar la inițiative de tipul „aboliți poliția”, care sunt într-atât de radicale în distructivitatea lor încât alegătorii miros imediat pericolul. Sunt și propuneri mai subtile.

Exemplu tipic: Asociația Medicală Americană și-a publicat recent un „Ghid pentru limbaj, narație și concepte” care cuprinde asemenea recomandări precum substituirea termenului „dezavantajat” cu „istoric și deliberat exclus”, „problemă socială” cu „nedreptate socială”, „vulnerabil” cu „oprimat”, dar și înlocuire unor cuvinte precum „blacklist” și „blackmail” [„listă neagră”, respectiv „șantaj” – n.trad.] cu termeni care nu sugerează o asociere între cuvântul „black” [„negru” – n.trad.] și „suspiciune ori dezaprobare”.

Nu e ceva caraghios. E orwellian. E o tentativă grosolană de a transforma limbajul de zi cu zi într-un rechizitoriu permanent, politizat și aproape inconștient împotriva „sistemului”. Oricine și-a petrecut o vreme analizând funcționarea regimurilor totalitare de secol 20 va sesiza similitudinile.

Va observa de asemenea că principalul lucru care deosebește acele regimuri de instituțiile contemporane acaparate de curentul woke este elementul coerciției guvernamentale.

Da, poate exista o presiune enormă de a te conforma în locuri precum facultatea de drept a Universității Yale, unde nici o micro-agresiune nu poate fi suficient de mică pentru a nu declanșa mânia administratorilor puși pe cenzură. În cele din urmă, totuși, americanii mai sunt încă liberi să respingă etosul woke, chiar dacă uneori acest lucru înseamnă să părăsească instituțiile în care sunt angajați.

Acesta e motivul pentru curentul woke va eșua. La fiecare tentativă de a cenzura un autor, altcineva îl va publica. La fiecare dictat pentru repararea limbii prin înlocuirea unor cuvinte cu altele, oamenii vor găsi pur și simplu modalități mai subversive de a spune același lucru.

Fiecărui efort de a transforma liceele și universitățile în fabrici de woke îi vor corespunde eforturi menite a reporni de la zero. Și pentru că tehnologia, capitalul și ideile bune se mișcă mai rapid decât ideologia, acele eforturi vor izbândi mai rapid decât își imaginează scepticii.

Pe termen lung, americanii au susținut întotdeauna mișcări de protest urmărind să facă țara mai deschisă, mai bună, mai puțin dezbinată. Ceea ce numim noi astăzi „woke” nu face nimic din toate acestea. Nu are nici un viitor în casa libertății.

Sursa: New York Times/ Rador/ Traducere: Andrei Suba