Analiza think-tank-ului Atlantic Council: NATO are nevoie de o strategie pentru Marea Neagră / Prima acțiune este adoptarea unei strategii defensive a „porcului spinos” / Ce rol ar trebui să aibă Constanța

Analiză realizată de Dr. Harlan Ullman, consilier principal la Atlantic Council, unul dintre cele mai influente think-tank-uri americane pe teme de politică externă (Preluare Rador):

Cât de repede se produce schimbarea tectonică… Prima schiță a acestei lucrări a fost scrisă în octombrie 2021 și a avut drept scop să convingă NATO de necesitatea de a se concentra mai mult asupra regiunii Mării Negre. Motivul acestei schimbări majore a fost importanța regiunii Mării Negre pentru Rusia ca centru strategic de greutate. Apoi a venit criza din Ucraina.

Cu toate acestea, rămâne riscul ca, odată ce această criză se încheie, NATO să continue să neglijeze Marea Neagră, deoarece a făcut asta în mod constant mult după ce s-a extins în regiune cu noi membri, în 2004. În plus, modul în care evoluează această criză va determina, cu siguranță, ce ar trebui să facă NATO, deși nu neapărat ce va face, în ceea ce privește Marea Neagră.

Înainte de a reveni la implicațiile crizei din Ucraina, puțină istorie și geografie ar fi utile pentru cei care nu sunt familiarizați cu regiunea. Regiunea Mării Negre cuprinde Balcanii, întinzându-se spre est, dincolo de Marea Caspică, până în Eurasia, și este poarta de intrare către Mediterana, Africa, Eurasia și Orientul Apropiat.

Datând din timpul Războiului Rece, Frontul Central și Fulda Gap, țările baltice și Nordul înalt au fost centre tradiționale de greutate ale NATO și principalul obiectiv. Ocupația rusă a Osetiei de Sud din Georgia, în 2008, urmată de Crimeea și părți din estul Ucrainei, în 2014, a trezit din nou alianța cu privire la importanța regiunii Mării Negre. Cu toate acestea, spre deosebire de măsurile luate pentru a consolida descurajarea și reasigurarea în centrul NATO și în țările baltice, acțiuni similare nu au fost repetate în Marea Neagră la același nivel.

Exercițiile privind libertatea de navigație au fost sporite, dar limitate de Convenția de la Montreux. Avioanele strategice americane și-au făcut scurte apariții. Sistemul Aegis Ashore a fost desfășurat în România, pentru a contracara potențialele rachete balistice iraniene, nu rusești, care până acum nu au apărut. Au fost programate și efectuate mai multe exerciții militare și exerciții de poliție aeriană. Comandamentul Forțelor Comune Aliate de la Napoli a devenit mai angajat și au fost înființate două comandamente NATO în România. Dar propunerea despre modul în care regiunea Mării Negre ar putea fi exploatată strategic a stagnat, rămânând neabordată.

A oferit criza din Ucraina motivul pentru a schimba această oportunitate? Sau este prea târziu, deoarece unii dintre cei treizeci de membri ai NATO s-ar putea să nu dorească să mai provoace Rusia, mai ales dacă regiunea este atât de importantă pentru Moscova pe cât se susține?

Trei întrebări vizează răspunsurile.

În primul rând, cât de importantă, din punct de vedere strategic, este regiunea Mării Negre pentru Rusia, în special în contextul Ucrainei și, prin urmare, și pentru NATO? În ceea ce privește prioritățile, este mai important obiectivul președintelui rus Vladimir Putin de a impune un cadru strategic în Europa bazat pe condițiile de dinainte de 1997?

În al doilea rând, dacă regiunea este de o asemenea importanță pentru Rusia, vor fi necesare alte dovezi pentru a se răzgândi planificatorii din NATO pentru a ajusta prioritățile strategice, astfel încât Marea Neagră să aibă o importanță echivalentă cu alte regiuni? Sau rezolvarea crizei actuale ar determina NATO să-și reducă prezența și angajamentul în regiunea Mării Negre, ca parte a unui acord?

În al treilea rând, având în vedere răspunsurile la aceste întrebări, care sunt scopurile și obiectivele generale ale unei posibile strategii a NATO pentru regiunea Mării Negre și ce acțiuni tactice, operaționale, strategice și politice ar trebui să urmeze în lumina situației din jurul Ucrainei, pentru a implementa acest plan?

Regiunea Mării Negre a avut o prioritate mai mică pentru NATO din motive clare și de înțeles. În mod surprinzător, spre deosebire de Războiul Rece și de proeminența graniței interne germane în raport cu URSS și cu Pactul de la Varșovia, astăzi doar patru din treizeci de state membre ale NATO se învecinează direct cu Rusia (lista include încă doi membri dacă Kaliningrad, enclava rusă din Marea Baltică, este inclusă). Acești membri NATO sunt Estonia și Letonia, la Marea Baltică, Norvegia în Nordul înalt, și Statele Unite, în apele din Alaska. Canada este aproape. Apropierea geografică a produs în mod tradițional o anumită sensibilitate și vulnerabilitate la potențiala agresiune rusă.

Majoritatea statelor relevante ale NATO sunt situate în centru, țările baltice, nord sau în apropiere, în special cele cu armate mari, cum ar fi Marea Britanie, Polonia, Franța și Germania. În timpul administrației Trump, noțiunea de fait accompli (fapt împlinit) rusesc, în principal ocuparea celor trei state baltice, a câștigat proeminență și a devenit un raison d’être, o motivație, pentru desfășurarea de forțe pentru a sublinia relevanța strategică a regiunii pentru NATO și pentru a întări descurajarea.

Spre deosebire de situația din nordul Europei, cu bazele sale solide și numeroase, accesul la Marea Neagră este mai dificil. Bosforul și Dardanelele sunt singurele pasaje maritime din Marea Mediterană. Convenția de la Montreux limitează prezența navelor de război în ceea ce privește armamentul, tonajul, numărul și durata, și, totodată, împiedică accesul submarinelor din națiunile care nu sunt riverane Mării Negre. Între timp, Flota de Nord a Rusiei este mult mai puternică decât flota Mării Negre și servește drept port de origine pentru submarinele nucleare rusești purtând rachete balistice.

Logistica terestră în Balcani este în cel mai bun caz austeră. Există mai puține baze și mai puțină infrastructură. Dintre cei trei membri NATO de la Marea Neagră, Turcia este irascibilă; Bulgaria a suferit, până de curând, de pe urma influenței rusești; iar România tocmai a supraviețuit celei mai grave crize politice de după 1989. Ultimele două au o populație relativ mică și s-au alăturat NATO în 2004, mult după încheierea Războiului Rece.

Pentru NATO și SUA, în timpul Războiului Rece și mult mai după acesta, centrul de greutate a rămas ceea ce se numea frontul central și nordic. Într-adevăr, Rusia nu are intenția de a risca un război cu NATO pentru statele baltice. Articolul 5 al NATO prevede că un atac împotriva unui stat va fi considerat un atac împotriva tuturor. Deși nu este bătut în cuie, acest lucru asigură siguranța și securitatea statelor baltice.

Înainte de 2014 și de confiscarea Crimeii, articolul 5 era considerat ca având o relevanță similară pentru Marea Neagră și a fost un motiv suplimentar pentru a nu vedea regiunea ca pe o oportunitate strategică. Până la urmă, dacă Rusia ar ataca cele trei state NATO de la Marea Neagră, o invazie terestră ar trebui să tranziteze prin Ucraina, cu un cost uriaș în pierderi, pentru a ajunge în România, sau pe mare și în aer pentru a acționa împotriva Bulgariei, României și Turciei. Acest lucru ar necesita capacități pe care Rusia nu le are și nici nu le va avea, deși criza din Ucraina poate schimba în mod evident acest calcul.

Rusia menține ceea ce a fost o flotă modestă a Mării Negre staționată la Sevastopol, în Crimeea, împreună cu forțe terestre, aeriene și de apărare formidabile în regiune, care și-au asumat o importanță mai mare după ocuparea de către Rusia, în 2008, a Osetiei de Sud din Georgia, după anexarea Crimeii în 2014 și desfășurarea forțelor sale în Donbas și estul Ucrainei, unde conflictul persistă. Ca răspuns, NATO și-a crescut treptat prezența și misiunile pentru libertatea de navigație în Marea Neagră.

Rusia a masat peste 100.000 de soldați la granița cu Ucraina și a trimis 30.000 de militari la exerciții în Belarus, care se vor încheia pe 20 februarie. Șase nave de desant ale Marinei Ruse și un submarin diesel clasa kilo au întărit Flota Mării Negre. Navele de desant pot transporta până la 2000 de soldați și aproximativ șaizeci de vehicule pe șenile.

De ce este regiunea Mării Negre atât de importantă pentru Rusia? Moscova vede rolul esențial al Ucrainei și, într-o măsură mai mică, al Georgiei în protejarea zonei vulnerabile a Rusiei de influența occidentală și de expansiunea NATO, precum și de amenințarea islamistă în creștere.

Ucraina a fost parte integrantă și inima Rusiei cândva și parte a moștenirii sale culturale. Kievul este privit de către ruși drept „orașul mamă” al întregii lor civilizații. Deși Nikita Hrușciov nu s-a născut, din punct de vedere practic, în Ucraina, el o considera căminul lui și o mare parte din cariera sa civilă din cel de-al Doilea Război Mondial s-a derulat acolo (Stalin, apropo, era georgian). Misiva de 5000 de cuvinte a lui Putin, publicată în iulie anul trecut, a argumentat că rușii și ucrainenii sunt un singur popor.

Dacă Rusia lansează o ofensivă majoră împotriva Ucrainei, așa cum prezice președintele Biden, răspunsul NATO va face să pară anemice acțiunile întreprinse de alianță după anexarea de către Rusia a Crimeii, din 2014. NATO își va extinde capacitatea militară și dimensiunea forțelor sale staționate în Europa, rezultând exact opusul intenției lui Putin. Vor fi dezvoltate și desfășurate arme mai avansate, inclusiv noi clase de rachete cu propulsie nucleară cu focoase cu randament redus.

Vor fi impuse sancțiuni mai stricte și mai puternice decât înainte. Cât de mult va afecta acest lucru economia Rusiei sau cercul interior al lui Putin este incert. Cu toate acestea, conducta Nord Stream 2 va fi aproape sigur anulată, lovind sectorul energetic al Rusiei. Indiferent de credibilitatea pe care Putin a câștigat-o, ea va fi pierdută, având în vedere „marea minciună” a asigurărilor sale că nu va fi folosită forța în Ucraina.

Desigur, Rusia va inventa o scuză acuzând Occidentul că provoacă violențe și agresiuni care necesită un „răspuns adecvat”. Dar, indiferent dacă Rusia va folosi sau nu forța, ar fi înțelept și prudent ca NATO să dezvolte o strategie pentru Marea Neagră, pentru orice situație. Logica ar sugera că NATO nu ar trebui să aibă nevoie de alte motive pentru a acționa. Ucraina ar putea fi versiunea secolului al XXI-lea a Fulda Gap.

Un alt scenariu întărește necesitatea unei strategii a NATO pentru Marea Neagră: Rusia ar putea folosi o cantitate minimă de forță, practic fără victime, pentru a obține o pârghie politică maximă prin preluarea Insulei Șerpilor de la Ucraina, care se află la cincizeci de kilometri est de gura Dunării, la extremitatea vestică a Mării Negre. Într-adevăr, acesta ar putea fi unul dintre trucurile lui Putin.

Deși insula este, practic, nelocuită, cum ar răspunde Ucraina și NATO? Amenințarea imediată ar fi pentru România și, prin extensie, pentru Bulgaria. Chiar și Dunărea ar putea fi văzută ca fiind vulnerabilă la intimidările ulterioare ale Rusiei, mai ales că un alt membru, Ungaria, împreună cu prim-ministrul său Viktor Orban, privesc favorabil Moscova.

Acest scenariu și consecințele sale sunt examinate în detaliu în cea mai recentă carte a mea „The Fifth Horseman and the New MAD — How Massive Attacks of Disruption Becoming the Looming Existential Danger to a Divided Nation and the World at Large” (Al cincilea călăreț și noul nesăbuit – Cum pot deveni atacurile masive de perturbare pericolul existențial care se profilează pentru o națiune divizată și pentru lume în general).

Ce trebuie să facă NATO în Marea Neagră, indiferent de modul în care va evolua criza din Ucraina? În mod clar, NATO are nevoie de o strategie pentru Marea Neagră. Baza acestei strategii trebuie să fie prevenirea și apărarea împotriva inițiativelor și politicilor rusești adverse, prin mijloace strategice, militare, economice și diplomatice, angajându-se, totodată, acolo unde este posibil.

Prima acțiune este adoptarea unei strategii defensive a „porcului spinos”. Scopul acestei strategii este de a impune costuri atât de mari oricărei incursiuni inițiale a Rusiei, încât să facă un atac prea scump, printr-o strategie de perturbare. Prin acest lucru s-ar câștiga timp pentru întărirea NATO și asta ar spori descurajarea.

Perturbarea ar acoperi comanda, controlul, comunicațiile, logistica, mișcarea, informațiile și, în esență, capacitatea inamicului de a purta un război. Strategia „porcului spinos” exploatează, de asemenea, geografia și topografia. Pentru a se deplasa spre vest, Rusia ar trebui să treacă prin Ucraina, scenariu care acum este mai plauzibil. Cu toate acestea, unele estimări sugerează că peste 30.000 de victime ar fi impuse armatei ruse de către o populație ucraineană foarte ostilă.

Iată cum ar putea România sau Bulgaria să implementeze o strategie a „porcului spinos”. Forța de apărare trebuie să fie capabilă să impună perturbări maxime, deci durere și costuri, în cel mai scurt timp, asupra unei forțe de atac. Zeci de mii de drone fără pilot operând pe uscat, pe și sub mare și în aer ar învălui și ar încerca să copleșească inamicul.

Deoarece, de exemplu, drumurile de acces din România sunt bine cunoscute, strategia de apărare a „porcului spinos” ar include utilizarea de dispozitive explozive de 20.000 de livre (cca 9071,8 kg), pentru a distruge și bloca aceste rute, pentru a întrerupe accesul. Inducerea în eroare, direcționarea greșită, informarea eronată, dezinformarea și întreaga gamă de război informațional ar fi toate îndreptate împotriva oricărei forțe atacatoare, împreună cu rachete cinetice antitanc și antiaeriene lansate în număr mare. O forță domestică sau o forță partizană ar putea fi antrenată pentru a hărțui inamicul prin tactici de gherilă.

Având în vedere topografia, o mare parte a avansării inamicului ar fi limitată la drumuri. Țintirea logisticii și a punctelor de sufocare ar crea imense blocaje de drumuri și blocaje de trafic care să perturbe orice forță invadatoare. Și ar fi necesară dezvoltarea de sateliți ieftini pe orbită joasă, care să poată fi lansați rapid, pentru a înlocui capacitățile de comandă, control, comunicații și supraveghere.

Printre cele mai importante priorități, Flota rusă a Mării Negre ar trebui pusă în pericol la distanță. Pentru România și marina sa, strategia ar necesita obținerea de rachete de croazieră cu rază lungă de acțiune, pentru a amenința Flota Mării Negre în apele sale; o serie de senzori și vehicule aeriene ASW și ASUW fără pilot, pentru a completa această strategie; și chiar achiziționarea de submarine, în cadrul unui program paralel cu AUKUS (Australia-UK-US), în care Australia plănuiește să achiziționeze până la o duzină de submarine nucleare; și radare Over the Horizon (OTH) în vehicule aerosta Lighter than Air (LTA) cunoscute sub numele de dirijabile; sisteme de inducere în eroare, informare eronată și dezinformare EW; și alte capacități. Punerea în pericol a Flotei Mării Negre trebuie să fie scopul.

Portul Constanța de pe coasta de est a României ar putea fi transformat într-un mini-Kaliningrad din punct de vedere militar și într-un port de dimensiunile Rotterdamului din punct de vedere economic. Sistemele antisol și antiaeriene ar putea să fie consolidate la baza aeriană Mihail Kogălniceanu (MK) din apropiere, în curs de modernizare pentru a găzdui aeronave de generația a cincea. Avioanele americane și ale NATO ar disloca, de asemenea, mai multe la baza MK, pentru a consolida capacitățile NATO.

Mai mult, în ciuda recomandării de mai jos privind modificarea Convenției de la Montreux, alte mijloace o pot ocoli. Convenția Dunării este o opțiune. Unitățile navale alocate Dunării nu sunt supuse limitelor impuse la Montreux. Prin urmare, ambarcațiunile mici americane, posibil înarmate cu rachete Tomahawk sau rachete suprafață cu rază lungă de acțiune, ar putea opera în Marea Neagră. Într-adevăr, din moment ce armata SUA are din punct de vedere numeric mai multe ambarcațiuni decât Marina, participarea Armatei și Marinei nu ar trebui exclusă.

Din punct de vedere economic, dragarea Dunării la aproximativ patru metri ar dubla debitul, făcând Constanța echivalentul Rotterdamului, adăugând capacitatea sa de a fi o cale către est, prin Georgia, care să atragă, de asemenea, atenția Rusiei. Inițiativa celor Trei Mări sprijină acest lucru și oferă NATO o cale logistică mai bună decât rutele terestre din Balcani, care sunt în cel mai bun caz austere.

Din punct de vedere diplomatic, se poate urmări modificarea Convenției de la Montreux, pentru a ține seama de realitate. Uniunea Sovietică, unul dintre semnatarii din 1936, nu mai există; Georgia și Ucraina sunt state noi care nu au fost semnatare ale tratatului inițial. Turcia se va opune ferm oricăror modificări. Dar există opțiuni precum redenumirea, tot sub comanda SUA, a pavilionului navelor de război trimise spre România. După cum am menționat, o altă opțiune ar fi staționarea forțelor în Delta Dunării, care să poată opera fără restricții de intrare în Marea Neagră.

O strategie pentru regiunea Mării Negre poate să nu fie un remediu sau o soluție perfectă pentru NATO. Dar fără o examinare mai atentă a opțiunilor, ar fi o oportunitate ratată masiv. Această problemă a devenit mai urgentă din cauza crizei din Ucraina. Dacă nu ne gândim deja la următorii pași pentru NATO, după această criză, atunci să ne fie rușine!

Traducerea Rador: Cristina Zaharia / Sursa foto: Pixabay