Andrei Miu, profesor de neuroștiințe cognitive: Trauma nu este un diagnostic

Diferența este simplă: dacă un factor este cauză, va avea de fiecare dată un efect similar. Dacă am spune – și, de fapt, asta facem când dăm vina pe traume pentru diferite probleme psihice – că traumele cauzează depresia, ar însemna că datele științifice arată că toată lumea care a fost expusă la o traumă va avea diagnostic de depresie. Or nu e nici pe departe așa: dacă facem un raport între indivizii cu depresie majoră dintr-un grup expus la evenimente traumatice și dintr-unul neexpus la astfel de evenimente, raportul va fi undeva între peste 1 și aproape 3.  Aceasta înseamnă că depresia majoră este mai frecventă (dacă luăm raportul cel mai mare, cu până la de trei ori mai frecventă) în rândul celor expuși la traume, cu, să zicem, trei din zece indivizi cu depresie la cei expuși față de unu din zece indivizi în rândul celor neexpuși la traume. La fel e și în cazul altor tulburări mintale, inclusiv tulburarea de stres posttraumatic, în care expunerea la un eveniment traumatic este o condiție – necesară, dar nu suficientă – de diagnostic. Dar risc mai mare nu înseamnă nici pe departe că toți indivizii expuși vor face o tulburare mintală. Cu alte cuvinte, traumele sunt un factor de risc pentru multiple boli mintale, nu o cauză a acestora.

În cazul depresiei majore (dar situația e similară și la alte boli psihice), sunt și alți factori de risc comparabili: sexul feminin, nivelul de educație mai scăzut, lipsa unui loc de muncă, instabilitatea emoțională (neuroticismul) ca dimensiune de personalitate. Factori de risc sunt și anumite variante de gene, acestea fiind interpretate ca predispoziții înnăscute de a răspunde mai mult sau mai puțin la mediu. Majoritatea bolilor psihice implică interacțiuni între multipli factori de risc din mediu, cum sunt traumele, și multiple variații genetice, în care factorii de mediu contribuie la declanșarea unor boli mintale mai ales la cei care au predispoziția de a răspunde mai tare la aceștia. Acest gen de teorie se numește diateză-stres sau stres-vulnerabilitate. Ideea este că nici depresia majoră, nici alte tulburări mintale, inclusiv cele care implică factorii genetici în mai mare măsură (de ex., tulburarea bipolară, autismul, ADHD), nu pot fi explicate exclusiv de factori de mediu sau de factori genetici, ci doar de interacțiuni între aceștia. De asemenea, mai întotdeauna sunt multipli factori la baza unei boli psihice, și fiecare dintre aceștia sunt factori de risc, nu cauzali.

Când explicăm o boală psihică prin expunerea la traumă, facem, deci, o greșeală fundamentală: trauma nu este o cauză, care ar avea ca efect invariabil boala psihică, ci este un factor de risc care, doar în interacțiune cu mulți alții, va putea declanșa o problemă psihică. Așa se explică faptul că doar o parte din indivizii cu istoric de traumă vor avea probleme psihice pe parcursul vieții. Traumele sunt, din păcate, experiențe frecvente în populație. La nivel global, peste 70% din indivizii din populația generală au cel puțin o traumă în istoria personală. Cu toate acestea, cei mai mulți din indivizii cu traume (circa 70-80%, conform studiilor pe eșantioane reprezentative) nu vor avea o problemă psihică niciodată. Studiile vorbesc de reziliență emoțională la traume, iar această reziliență e norma, prezentă la majoritatea celor expuși la traumă, nu excepția.

De ce este important să înțelegem distincția dintre cauză și factor de risc? Pentru că, altfel, riscăm să reducem sănătatea mintală la un factor de risc izolat, cum sunt traumele. Cred că, din păcate, această greșeală se face tot mai mult în ultima vreme, în contexte publice în care chiar și profesioniști din sănătatea mintală nu au grijă să își nuanțeze afirmațiile. S-a ajuns la un adevărat curent în rândul comunității psihologilor din România de a discuta despre traume ca factor cauzal în aproape orice problemă de natură psihică. Traumele sunt căutate în trecutul oamenilor și se cultivă ideea că acestea ar fi un fel de bombă cu ceas, care va avea costuri grave, mai devreme sau mai târziu. Se încurajează „conștientizarea” traumelor, adică reamintirea amănunțită și evaluarea consecințelor negative pe care le-ar fi avut aceste traume. Se face asta chiar și cu oameni sănătoși. Oameni care au venit, poate, din curiozitate la o prelegere despre sănătatea mintală și care pleacă îngrijorați că poartă un stigmat, traumele din trecut, care i-ar condamna la probleme psihice. Curentul de gândire care mă îngrijorează vorbește și de „vindecarea” traumelor. Cred că acest curent, pe lângă că este greșit, este și periculos.