“Anéantir – A anihila” cel mai recent roman al controversatului romancier francez Michel Houellebecq – o carte în care obișnuitele provocări aproape au dispărut, mai merită citită?

Așa cum a făcut și în 2015 cu cea mai de succes carte a sa Soumission – Supunere, Houellebecq și-a lansat al optulea roman al său pe data de 7 ianuarie. Atunci coincidența a făcut ca lansarea să se facă în chiar ziua atentatelor islamiste de la Charlie Hebdo și Hyper Cachère, ceea ce, dat fiind subiectul acelei cărți – câștigarea alegerilor prezidențiale din Franța din 2022 de un candidat islamist – a dat apă la moară conspiraționiștilor.

De data aceasta singurul lucru în comun al romanului Anéantir cu Soumission este faptul că acțiunea se petrece în an de alegeri prezidențiale – 2027 – dar altfel cele două romane au puțin în comun.

Anéantir este extrem de lung – 730 de pagini – și începe înșelător, pe lângă campania electorală – cu un președinte în exercițiu la capătul a două mandate care nu mai poate candida (modelat foarte străveziu după Emmanuel Macron) și care-și pregătește un succesor paiață în ideea de a candida din nou peste cinci ani (potrivit unei constituții inventate de autor).

Personajul principal se dovedește până la urmă a fi un înalt funcționar public, Paul Raison, pe lângă ministrul economiei și finanțelor – Brune Juge (și el modelat după actualul ministru al economiei, Bruno Le Maire, prieten cu Houellebecq), un bărbat de aproape 50 de ani pe tipicul (anti) eroilor săi – toți albi, din clasa de mijloc cu existențe confortabile din punct de vedere material și inconfortabile din punct de vedere sentimental, depresivi și fără încredere de sine.

Pistele inițiale, care dădeau impresia unui thriller – terorism sofisticat practicat de grupuri misterioase cu înclinații ezoterice, intrigă politică și chiar o dramă în familie cu un tată paralizat și un frate mai tânăr care se sinucide, dispar total și îl lasă pe Paul confruntat cu perspectiva morții.

Și atunci la ce bun cele 500 de pagini inițiale dacă totul se canalizează către acest exercițiu aproape filosofic? Multe pasaje care par prea lungi – 14 vise ale lui Paul descrise în amănunt – testează răbdarea cititorului, dar stilul lui Houellebecq, aproape jurnalistic, cu o documentare minuțioasă, mai ales când vine vorba de partea medicală și curente extremiste, face lectura destul de facilă.

Ceea ce este nou la acest roman sunt personajele lipsite de răutatea și cinismul cu care ne-a obișnuit autorul, cu o singură excepție, o jurnalistă din familie care din răzbunare provoacă o tragedie.

„Houellebecq renunță în sfârșit la masca provocării și cinismului pentru a arăta o față empatică”, au scris Bernard Lehut și Aymeric Parthonnaud pe RTL online.

Agathe Novak-Lechevalier, autoarea unei cărți despre Houllebecq, recunoaște o diferență în cele mai recente personaje ale sale.

„Sunt mai obișnuiți, mai simpli și umani decât de obicei”, a spus ea pentru revista Le Point. „Mai presus de toate sunt învăluiți într-o bunăvoință extraordinară, care ajunge să caracterizeze relațiile pe care le au unul cu celălalt.”

„Nu este nevoie să sărbătorești răul pentru a fi un scriitor bun”, a spus Houellebcq într-un rar interviu acordat lui Le Monde. „Sunt foarte puțini oameni răi în Anéantir și mă bucur de asta. Triumful suprem ar fi să nu ai deloc oameni răi”.

Și atunci, își pierde romanul interesul? Nu neapărat, pentru că Houellebecq chiar și când nu este provocator – la limită poate fi rasist, misogin și în general reacționar – compensează cu abilele sale observații sociologice, evident de pe poziția unui conservator care nu agreează modernitatea, dar care-i folosește din plin avantajele.

Căci Houellebcq este expert în relații publice și nu întâmplător a ajuns cel mai cunoscut autor francez al ultimilor 30 de ani, tradus în 25 de limbi (printre care și română), potrivit site-ului său oficial.

Anéantir s-a vândut în prima săptămână în 75.000 de exemplare, potrivit unor statistici auditate, față de 155.000 pentru Soumission în 2015. Un semn al declinului, crepusculul scriitorului Houellebecq? Cuvintele cu care încheie el postfața cărții: il est temps que je m’arrête – a venit timpul să mă opresc, sunt ambigue: să încheie cartea sau să se oprească din scris? Din ceea ce știu despre Houellebecq, care împlinește 66 de ani pe 26 februarie, nu cred că e gata să-și agațe tastatura în cui. Ar fi și păcat.