Anne Applebaum: De ce diplomația Occidentului cu Rusia  tot continuă să dea greș / Când îi ascultă pe diplomații noștri, ei nu aud nimic care să le amenințe cu adevărat poziția, puterea, averea personală

O, cât o invidiez pe Liz Truss pentru ocazia pe care a avut-o! O, cât îi regret eșecul deplin de a o exploata! Pentru cei care nu au auzit vreodată de ea, Truss este nu tocmai priceputul secretar britanic de externe care a fost săptămâna aceasta la Moscova pentru a-i spune omologului ei rus, Serghei Lavrov, că țara lui nu ar trebui să invadeze Ucraina, scrie Anne Applebaum în The Atlantic.

Excursia respectivă nu a fost un succes. La o conferință de presă glacială, el a asemuit conversația cu ea cu „mutul” vorbind cu „surdul”; ulterior a lăsat să se scurgă în presă informația că ea a confundat unele regiuni rusești cu regiuni ucrainene, asta pentru a-i pune și un pic de sare pe rana generală.

Lavrov a mai procedat așa de multe ori. Anul trecut s-a comportat abject cu șeful diplomației UE, Josep Borrell. La conferințele internaționale e un personaj dezagreabil, iar cu jurnaliștii e grosolan. Însă comportamentul lui nu e accidental. Lavrov, ca și președintele Vladimir Putin, se folosește de agresivitate și sarcasm pentru a-și demonstra disprețul pentru interlocutor, pentru a prezenta negocierile drept inutile chiar înainte de a fi început și pentru a disemina spaima și apatia. Ideea este de a-i forța pe ceilalți diplomați să adopte o atitudine defensivă sau, dacă nu, să-i determine să capituleze din dezgust.

Dar faptul că Lavrov e mojic și dezagreabil nu e vreo știre nouă. La fel și cel că Putin le ține prelegeri conducătorilor străini, vorbindu-le ore în șir despre nemulțumirile sale personale și politice. Așa a procedat când s-a întâlnit prima oară cu Barack Obama, acum mai bine de un deceniu; fix același lucru l-a făcut și săptămâna trecută cu președintele francez Emmanuel Macron. Truss ar fi trebuit să știe toate aceste lucruri. Și, în loc să vină cu vorbe goale despre reguli și valori, ar fi putut să înceapă conferința de presă după cum urmează:

„Bună seara, doamnelor și domnilor jurnaliști! Sunt încântată să vă regăsesc după întâlnirea cu omologul meu rus, Serghei Lavrov. De data aceasta nu ne-am mai deranjat să discutăm tratate pe care el nu le va respecta și promisiuni pe care nu și le va ține. Noi i-am spus, în schimb, că o invazie în Ucraina va presupune costuri extrem, extrem de ridicate – mai ridicate decât și-ar fi putut el imagina vreodată. Intenționăm acum să anulăm complet importurile de gaze rusești – Europa își va găsi surse de aprovizionare cu energie în alte părți. Ne pregătim acum să sprijinim rezistența ucraineană, chiar și timp de un deceniu dacă va fi nevoie. Ne cvadruplăm ajutorul pentru opoziția din Rusia, cât și pentru presa rusă. Vrem să ne asigurăm că rușii vor începe să audă adevărul despre această invazie, și să-l audă cât mai răspicat cu putință. Și, dacă voi vreți să operați o schimbare de regim în Ucraina, ne apucăm și noi de lucru la o schimbare de regim în Rusia.”

Truss, ori Borrell înaintea ei, ar fi putut adăuga și o nuanță de insultă personală, chiar în stilul lui Lavrov, întrebându-se cu voce tare cum se face că Lavrov a reușit să plătească din salariul pe care-l are proprietățile imobiliare luxoase de care se folosește familia lui la Londra. Ar fi putut enumera numele multor altor funcționari publici ruși care și-au trimis copiii la școli din Paris ori Lugano. Ea ar fi putut anunța că acei copii, absolut toți, sunt acum în drum spre casă alături de părinții lor: S-a zis cu Școala Americană din Elveția! S-a zis cu apartamentele de lux din centrul Londrei! S-a zis cu iahturile din Mediterana!

Evident că Truss – la fel ca Borrell, la fel ca Macron, la fel ca Olaf Scholz, cancelarul german care va vizita Moscova săptămâna aceasta – n-ar spune niciodată așa ceva, nici măcar în privat. Tragic este că diplomații și conducătorii occidentali care încearcă în acest moment să prevină o invazie rusească în Ucraina încă mai cred că trăiesc într-o lume în care regulile contează, în care protocolul diplomatic e util, în care discursul politicos e prețuit. Cu toți cred că atunci când merg în Rusia vor discuta cu oameni ale căror opinii pot fi schimbate prin argumente ori dezbatere. Ei cred că elitei rusești îi pasă de lucruri precum „reputația”. Nu, nu-i pasă.

În realitate, când discutăm cu această nouă specie de autocrați, indiferent că sunt din Rusia, China, Venezuela ori Iran, avem de-a face cu ceva foarte diferit: oameni care nu sunt interesați de tratate și documente, oameni care nu respectă decât puterea pură. Rusia violează în acest moment Memorandumul de la Budapesta din 1994, care garantează securitatea Ucrainei. L-ați auzit vreodată pe Putin vorbind despre el? Bineînțeles că nu. Nici reputația de perfidie pe care o are nu-l preocupă deloc pe Putin: minciuna îi menține pe rivali mereu în gardă. Nici lui Lavrov nu-i pasă că e detestat, întrucât ura îi conferă o aură de putere.

De asemenea, și intențiile lor diferă de ale noastre. Obiectivul lui Putin nu este să facă din Rusia o țară înfloritoare, pașnică, prosperă, ci o țară în care el să poată să rămână la putere. Scopul lui Lavrov este să-și perpetueze poziția în lumea tenebroasă a elitei rusești și, desigur, să nu-și piardă banii. Ce înțelegem noi prin „interese” și ce înțeleg ei prin „interese” nu sunt unul și același lucru. Când ei îi ascultă pe diplomații noștri, ei nu aud nimic care să le amenințe cu adevărat poziția, puterea, averea personală.

În ciuda întregii noastre vorbării, nimeni nu a încercat vreodată la modul serios să elimine, iar nu doar să limiteze, spălarea banilor rusești în Occident ori influența politică sau financiară rusească în Vest. Nimeni nu a luat în serios ideea că Germania ar trebui acum să se dezbare de dependența energetică de Rusia, că Franța ar trebui să interzică partidele care acceptă bani din Rusia ori că Regatul Unit și SUA ar trebui să nu le mai permită oligarhilor ruși să cumpere proprietăți la Londra sau Miami. Și nimeni nu a sugerat că răspunsul adecvat la războiul informațional purtat de Putin împotriva sistemului nostru politic ar fi acela de a ne lansa propriul război informațional contra sistemului lui.

Acum ne aflăm în pragul unui conflict cu potențial catastrofal. Ambasadele americană, britanică și europene din Ucraina sunt evacuate; cetățenii au fost avertizați să părăsească țara. Însă acest moment teribil nu reprezintă numai un eșec al diplomației; reflectă și un eșec al imaginației occidentale, precum și refuzul unei întregi generații de diplomați, politicieni, jurnaliști și intelectuali de a înțelege în ce fel de stat urma Rusia să se transforme și de a se pregăti în consecință. Am refuzat să vedem ce sunt cu adevărat reprezentanții acestui stat. Am refuzat să vorbim cu ei într-un mod care poate că ar fi contat. Acum s-ar putea să fie prea târziu.

Sursa: The Atlantic/ Autor: Anne Applebaum/ Rador/ Traducere: Andrei Suba