Anul de foc 2019 și marile provocări

Va fi un an politic dificil, cu două șiruri de alegeri: europarlamentare în mai și prezidențiale în decembrie. Primul mare test electoral are loc în mai puțin de jumătate de an și prinde România cu o responsabilitate în plus: președinția Uniunii Europene, pe care o exercită timp de șase luni, începând cu 1 ianuarie. Tot ce știm sigur acum este că vom asista la un război fără prizonieri. Principalele teme de campanie s-au prefigurat deja: justiția, lupta anti-corupție și orientarea occidentală a României, pe de-o parte, iar pe de altă parte multinaționalele, străinii și așa-numitul stat paralel. În consecință, marea bătălie sa va duce între forțele pro și anti-UE, pro și anti-justiție, între occidentalism și naționalism. Ce nu știm însă la acest moment reprezintă partea cea mai interesantă. Iată, așadar, marile provocări:

• PSD rămâne unit sau fisurile apărute în ultimii doi ani se adâncesc? Partidul va continua să cadă în sondaje sau noua orientare agresiv naționalistă îl va relansa, ocupând culoarul lăsat liber de defunctul PRM?
• Va exista un candidat unic sau comun la prezidențiale din partea coaliției PSD – ALDE? Va candida Liviu Dragnea, Călin Popescu Tăriceanu sau amândoi vor lăsa locul unui candidat-surpriză?
• Cu ce listă se prezintă PNL la europarlamentare? Cu sau fără Antonescu, Blaga și alte figuri din trecut? Va reuși Ludovic Orban să se mențină la șefia liberalilor?
• USR și partidul lui Dacian Cioloș merg la europarlamentare pe liste comune sau separat? Cioloș va candida împotriva lui Klaus Iohannis la prezidențiale?
• Ce cărți va juca președintele Iohannis pentru a recâștiga o parte din electoratul dezamăgit de pasivitatea sa din primul mandat?

PSD și Dragnea. Cu procesul intentat Comisiei Europene, Liviu Dragnea a adăugat încă un ingredient în coktail-ul molotov cu care aruncă în direcția străinilor pentru a distrage atenția publicului de la marea problemă internă: o guvernare care desfigurează metodic statul de drept, economia și mustește de incompetență. Această realitate este acoperită sistematic cu perdele groase de fum ridicate de televiziunile de casă.

De afară, realitatea se vede totuși ceva mai clar. Presa internațională a întâmpinat la unison preluarea președinției UE de către România cu câteva observații-cheie despre guvernul corupților, retorica anti-Bruxelles și cu portrete generoase ale liderului autocrat, un mini-Orban cum l-a numit Der Spiegel.

Cu așa primire, Dragnea știe că nu mai are nici un viitor în Europa. Prin urmare, încearcă să supraviețuiască în afara ei. Așa cum nici popularii europeni nu l-au sacrificat pe Viktor Orban, nici socialiștii nu se vor grăbi, probabil, să renunțe la unul dintre puținele partide din familia lor aflate la guvernare în UE. Dar liderul PSD activează de facto în altă familie politică, alături de Salvini, Le Pen, Orban. Locul lui este alături de toți populiștii și patrioții de operetă care au câștigat facil voturi înjurând Bruxelles-ul, migranții, multinaționalele, inventând, pe scurt, dușmanul din exterior.

Este o rețetă deja clasică, aplicată cu succes în mai multe țări UE sau din afara ei. În esență, avem de-a face cu o reacție identitară în fața globalizării și cu unul din efectele ei subsidiare, migrația. În România, amplificarea discursului suveranist se explică mai puțin sofisticat. Pur și simplu, statul a încăput pe mâna unor borfași și vor să-l conducă după propriile reguli, croite după chipul și asemănarea lor.

Dacă partidul continuă să cadă în sondaje, este de așteptat ca grupul puciștilor, redus la tăcere după eșecul moțiunii de cenzură, să încerce din nou un atac la liderul PSD. Un rezultat slab la europarlamentare, în jurul a 25%, va pune inevitabil în discuție conducerea partidului, dar structurile de conducere în care poate fi dat jos sunt la mâna lui Dragnea.

Așa cum am văzut în ultimii doi ani, exercită un control cvasi-total asupra celor aproximativ 60 de lideri care formează CEX-ul.

Situația se schimbă radical în fața unui dezastru electoral. Instinctul de conservare ar putea determina un val de dezertări și noi fracturi interne. Dragnea ar putea rămâne doar cu nucleul dur al partidului, iar restul s-ar putea vărsa la Ponta.

În cazul unui scor rezonabil la europarlamentare, adică undeva peste 30%, Dragnea se consolidează și va împinge partidul și mai mult pe linia anti-europeană din moment ce strategia se validează electoral.

Anul electoral îl prinde pe liderul PSD cu o condamnare la activ în dosarul referendumul, cu o condamnare în primă instanță în dosarul angajărilor fictive, situație care explică războiul total cu completurile de cinci de la Înalta Curte unde ar urma să se pronunțe o decizie definitivă, și cu încă o anchetă la DNA în care este acuzat de fraudarea fondurilor europene în dosarul Tel Drum. N-ar fi exclus să apară și alte acuzații într-un nou dosar, cum însuși liderul PSD a lăsat de înțeles.

Din toate aceste motive, se va lupta mai departe pentru amnistie și grațiere, obiectiv ratat în cel puțin două rânduri în 2018. În primele șase luni din 2019, justiția pare mai ferită de atacuri, dat fiind că România exercită președinția UE. În plus, premierul Dăncilă a rezistat până acum presiunilor și a dat tot mai multe semne de autonomie.

Klaus Iohannis. Toate datele arată că președintele mizează pe o competiție ușoară pentru al doilea mandat la Cotroceni și că cel mai mult i-ar conveni un adversar ca Liviu Dragnea în turul doi. Cu liderul PSD pe post de adversar principal, nu va fi dificil să-și motiveze alegătorii dezamăgiți de primul său mandat. Cu Tăriceanu pe post de candidat comun, situația s-ar complica puțin, dar nu foarte tare.

Niciodată PSD nu va trage pentru cineva din afara partidului. Apoi, de ce l-ar face mare Dragnea cu mâna lui? De ce l-ar pune în cea mai înaltă funcție din stat? Băsescu l-a numit premier în 2005, iar doi ani mai târziu Tăriceanu îl scotea de la guvernare.

Ar fi posibil însă și un candidat surpriză. Gabriela Firea iese din calcule după războiul total declarat liderului PSD. Unele voci vorbesc deja despre un outsider, de tipul Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române. A fost cultivat discret în presă, profilat insidios ca posibil candidat. Istoric naționalist, în acord cu linia partidului, ar juca rolul de marioneta perfectă a coaliției PSD-ALDE în funcția de președinte.

Prin urmare, PSD – ALDE ar putea arunca în competiție cel mult un candidat-iepure, gen Pop sau altcineva, a cărui singură menire ar fi să rupă voturi de la liberali pentru turul doi. Dragnea și Tăriceanu manifestă ambiții prezidențiale prea puternice, puțin probabil că vor renunța ușor la ele pentru un outsider. Pe deasupra, intrarea în cursă i-ar ajuta pe amândoi să mai întârzie anchetele și procesele în care sunt implicați.

Ceva mai dificil de anticipat ar fi rezultatul intrării în cursa prezidențială a lui Dacian Cioloș. USR și PLUS adunau împreună, potrivit ultimului sondaj IMAS, cam 20%, în timp ce liberalii au crescut și ei undeva la 26%, cam un procent peste PSD. Așa arăta fotografia momentului la sfârșit de an. Cele două partide noi au teoretic mai mult spațiu de creștere decât PNL.

Sondajele îl dau acum pe Dacian Cioloș cam la jumătatea lui Klaus Iohannis la intenție de vot și încredere, dar liderul PLUS nu și-a anunțat oficial candidatura și mai este un an până la prezidențiale. Vom vedea ce cărți va juca președintele Iohannis, dacă va mobiliza sau nu alegătorii săi la un referendum pe tema justiției, legat eventual de europarlamenare, și dacă Cioloș își dorește cu adevărat funcția de președinte.

PNL și Orban. Cu toate că stau nesperat de bine în sondaje, liberalii par să crească pe seama scăderii PSD, capitalizează dezamăgirea unei părți din electoratul pesedist. Greu de crezut că au câștigat noi alegători. Este o situație periculoasă, deoarece orice reviriment al partidului aflat la guvernare, generat de noi pomeni electorale, i-ar putea trimite înapoi sub pragul de 20%.

Apoi, contează enorm cu cine se vor prezenta la europarlamentare: cu Crin Antonescu cap de listă, cu Vasile Blaga pe locuri eligibile și cu alte figuri din vechea gardă sau cu o garnitură ceva mai digerabilă de politicieni? Un scor modest, de circa 20%, ar fi fatal pentru Ludovic Orban.

Mai mulți liberali cochetează cu ideea susținerii lui Tăriceanu în locul lui Iohannis. Partidul nu funcționează fundamental diferit de PSD, cu excepția notabilă a câtorva lideri și primari. În rest, liberalii arată ca un PSD mai prost organizat, dar tot cu baroni, cu destui primari anchetați sau condamnați, cu o mulțime de lideri trecuți pe la DNA și nutrind exact aceleași opinii față de lupta anticorupție ca un pesedist sadea.

Cu toate acestea, liberalii nu au trecut niciodată liniile roșii încălcate în ultimii doi ani de pesediști și n-au cultivat vreodată retorica violent anti-occidentală. Sunt diferențe fundamentale între cele două mari partide, chiar dacă seamănă ca mod de organizare și discurs pe anumite teme.

USR și partidul lui Cioloș. Deși în sondaje trece de 8% intenție de vot, nu e deloc sigur că un partid abia înființat, fără filiale și structuri în teritoriu, trece sigur de pragul de 5 procente la alegerile din mai. Intenția de vot e una, realitatea din teren cu totul alta.

Două sondaje separate realizate în luna octombrie au arătat că peste 70% dintre cei chestionați au indicat că își doresc participarea la alegeri a celor două partide pe liste comune. Dan Barna și Dacian Cioloș au deschis discuțiile despre candidaturi comune, dar acestea nu sunt deloc simple. USR nu s-a arătat deloc încântat să împartă cele câteva locuri eligibile cu oamenii lui Cioloș.

Vom vedea cum se vor finaliza negocierile și, mai ales, dacă alianța politică odată formată vor prezenta și un candidat comun la prezidențiale.

UDMR, Pro-România și Mișcarea Populară. În cazul UDMR, participarea de regulă slabă la europarlamentare a electoratului românesc dublată de o bună mobilizare a electoratului maghiar le asigură intrarea în Parlamentul European.

Chiar și așa, partidul lui Kelemen Hunor va fi obligat să ia distanță de guvernarea PSD, pe care a susținut-o în Parlament, pentru a nu risca o sancțiune drastică din partea alegătorilor. Este de așteptat, prin urmare, să nu mai înnoiască acordul parlamentar. Asta nu va însemna că UDMR nu mai susține în coaliția PSD-ALDE, dar vor mima opoziția ceva mai agresiv.

La fel ca la parlamentarele din 2016, Uniunea va fi tot mai dependentă de Budapesta și de Viktor Orban, atât mediatic, cât și financiar. Această dependență cvasi-totală va amplifica și discursul autonomist, în care UDMR investește tot mai mult, dar fără prea mult succes în maghiarime.

Partidul Pro-România, condus de fostul premier, Victor Ponta, are teoretic o șansă. În ultimul sondaj, partidul a depășit 6%, dar acest fapt pare să se datoreze în primul rând confuziei. Ponta fură voturi de la PSD, fiind mai departe asociat cu acest partid pe care l-a condus mai bine de cinci ani. Greu de spus acum dacă va reuși să intre în PE, viitorul său depinde mult de evoluțiile din PSD.

Mișcarea Populară depinde de candidatura lui Traian Băsescu pe listele partidului. Dacă fostul președinte nu candidează, șansele de a intra în PE sunt aproape nule. Chiar și așa, partidul a pierdut masiv parlamentari, fiind în pragul disoluției.

Concluzie. Vom vedea în 2019 în ce măsură modelul populist-naționalist prinde sau nu într-o țară ca România, vulnerabilă la manipulări și mesaje iraționale. Ne vom îndepărta sau vom reveni pe orbita UE?