„ Ar fi eronat să afirmăm că românii și-au dorit de secole unirea. Să separăm zgura mitului de realitatea istorică”. Interviu cu Ioan Stanomir despre momentul 1918 – partea I

Unirea de la 1918 nu a fost împlinirea unui deziderat național secular, ci produsul unei idei care se conturează în spațiul românesc abia în secolul XIX. Iluminismul Școlii Ardelene și ideile romantice ale elitelor politice au creat premizele necesare evenimentului al cărui centenar îl sărbătorim pe 1 decembrie. Ioan Stanomir, istoric, eseist și profesor la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, a acordat un interviu G4Media.ro, care va apărea în două părți, despre istoria ideii naționale și evenimentele politice care au pavat drumul către unirea de la 1918, despre momentul unirii și despre evoluția ulterioară a României.

A doua jumătate a secolului trecut a stat sub semnul mitizării istoriei. Faptele au fost mistificate de ideologia naționalist-comunistă, iar adevărul istoric distorsionat pentru a legitima regimul politic. La aproape treizeci de ani de la revoluția din 1989 și o sută de ani de la marea unire, realitatea istorică trebuie curățată de miturile romantic-naționaliste. La acest demers de restaurare a adevărului istoric s-a înhămat și profesorul Stanomir. Redăm mai jos prima parte a interviului pe care ni l-a acordat:

Reporter: În manualele de istorie se spune că unirea de la 1918 a fost un deziderat național secular. Cât de adevărată este această informație?

Ioan Stanomir: Ar fi eronat să afirmăm că românii și-au dorit de secole unirea pentru că însuși conceptul de națiune este un concept relativ nou în spațiul occidental, și cu atât mai mult în România. De aceea, trebuie să separăm zgura mitului de realitatea istorică și să acceptăm faptul că acest deziderat al unității naționale este un produs al modernității, iar modernitatea în spațiul vorbitorilor de limba română apare începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea.

Dacă ar fi să identificăm punctul de pornire al acestei idei centrale în imaginarul politic al românilor, acesta ar fi Școala Ardeleană. S-au scris multe pe această temă. Vlad Georgescu a realizat o trecere în revistă magistrală a acestei problematici în „Istoria ideilor politice românești (1369-1878)”, iar cei care sunt interesați pot să urmărească destinul acestei politograme, așa cum o numea inspirat Vlad Georgescu.

Rep: Cum s-a difuzat idealul unității naționale al Școlii Ardelene în celelalte provincii românești?

I.S.: Este de ajuns să privim statuile din fața Universității și să-l observăm pe Gheorghe Lazăr. Gheorghe Lazăr este un exponent al acestui iluminism ardelean, un exponent prin care aceste idei s-au difuzat. În plus, ideile Școlii Ardelene s-au întâlnit cu ideile romantismului și s-a realizat această fuziune specifică care dă profilul secolului XIX românesc. Pentru că după valul Școlii Ardelene a urmat renașterea națională în Principate, și undeva între 1821 și 1848 românii se reinventează, încep să vorbească o altă limbă și vorbind o altă limbă, această limbă se unifică și devine principalul vehicul prin care românii se identifică pe ei înșiși.

Rep: Ne spuneți că idealul unității naționale a pornit din Ardeal în secolul XVIII.

I.S.: Schematizând, probabil că da. Nu este vorba despre un Big Bang căruia să îi găsim originile, dar este limpede că un ideal național nu putea exista fără ideea latinității, ideea latinității este reinventată de corifeii Școlii Ardelene, de cei care se adună în jurul Bisericii Greco-Catolice, iar ulterior romantismul românesc redescoperă rădăcinile, redescoperă miturile, iar poziția proeminentă a lui Mihai Viteazul în canonul românesc, de exemplu, este datorat romantismului românesc.

Și nu doar lui Nicolae Bălcescu, ci și unor politicieni români de secol XIX, cum ar fi Gheorghe Bibescu. Cel care a făcut enorm pentru popularizarea lui Mihai Viteazul că figură tutelară este Gheorghe Bibescu. După cum un istoric, tot de secol XIX, important atunci, mai puțin cunoscut acum, Florian Aron, este, de asemenea, esențial pentru popularizarea acestei figuri a lui Mihai Viteazul. Evident, Mihai Viteazul devine reperul canonic odată cu Nicolae Bălcescu și cu istoria sa neterminată.

Rep: Au existat contra-reacții la ideea unității naționale în Vechiul Regat?

I.S: Ideea unității naționale este împărțită, la rândul ei, în mai multe idei. O dată trebuie să discutăm despre unirea de la 1859 și, a doua oară, despre unirea la 1918. Ca atare, noi vorbim de Vechiul Regat, dar nu trebuie să uităm că înainte de 1859 existau două țări, iar principala discuție pe care trebuie să o purtăm se referă la relațiile politice dintre Țara Românească și Moldova. Iar aici est limpede că deja la 1848, într-un document intitulat „Dorințele partidei naționale din Moldova”, pentru oameni precum Mihail Kogălniceanu era limpede că unitatea principatelor este cheia de boltă a viitoarei unități naționale, dar între 1848 și 1859 există un întreg proces de clarificare.

Trecem prin Adunările ad-hoc din 1857 care reprezintă probabil punctul de turnură. Dacă ne uităm la dorințele Adunărilor ad hoc, vedem programul de regenerare românesc. Și, în acest mod, l-au văzut și junimiștii și, în special, Titu Maiorescu. Reacții există cu siguranță. Nu toți moldovenii au fost încântați de unirea cu Țara Românească de la 1859, au existat separatiști, unii dintre ei cu destul suprafață publică, Nicolae Istrati sau Gheorghe Asachi – atitudinea lui Asachi față de unire și față de regenerarea națională l-a costat scoaterea din panteon și intrarea într-un con de umbră care a durat destul de mult, în pofida meritelor sale remarcabile – iar apoi, la 1866, după detronarea lui Cuza, avem mișcarea separatistă de la Iași, care este expresia acestei reacții a unei părți a elitelor din Moldova față de ceea ce ele percepeau ca fiind decăderea Moldovei.

Și aș spune următorul lucru, statul nostru a fost un stat centralizat încă de la începuturi. Iar în urma acestei centralizări, principala și prima victimă a fost Moldova. Ca atare, trebuie să ne punem în perspectiva celor care au avut rezerve atunci față de unire și să încercăm să ne privim rezervele ca pe o reacție firească față de ceea ce ei percepeau ca fiind centralizarea. Evident, astăzi știm că un proiect de independență al Moldovei ar fi fost un proiect care nu ar fi folosit decât unei singure puteri vecine: Rusia.

Rep: Au existat în Țara Românească reacții la centralizare?

I.S: Mai puțin, pentru că Țara Românească este principalul beneficiar al centralizării. Bucureștiul devine capitală, Bucureștiul crește și forțele capitalismului românesc sunt forțele din Țara Românească. Nu întâmplător Eugen Lovinescu, în „Istoria civilizației române moderne”, vorbește despre această tensiune între romantismul tradiționalist al moldovenilor și energia muntenilor. Țara Românească beneficiază enorm de pe urma acestei mutații de după 1859, iar Bucureștiul în particular întrece toate celelalte orașe prin dinamism și prin capacitatea de a absorbi elitele.

Rep.: Tot ce descrieți dvs. acum se petrece la 1859. Cum arată lucrurile în 1918?

I.S.: La 1918 este o altă problemă pentru că discutăm de cu totul altă paradigmă. În primul rând, trebuie să ne gândim la cei care vin alături de noi și să înțelegem că pentru ardeleni, de exemplu, ideea unirii cu România este o idee care apare relativ târziu. Până în momentul izbucnirii războiului, era imposibilă realizarea acestei unități. Ceea ce românii ardeleni și bănățeni și bucovineni își propuneau era egalitatea de tratament în cadrul imperiului. Așa trebuie să înțelegem, de pildă, cariera unui ilustru intelectual născut dincolo de munți, Aurel C. Popovici. Aurel C. Popovici scrie o carte, „Statele Unite ale Austriei Mari”, în care propune federalizarea imperiului. Nu vorbește de unire. De asemenea, trebuie să înțelegem că idealul memorandiștilor (Memorandumul Transilvaniei, n.red.) era recunoașterea dreptului la existență al națiunii române din Transilvania. Ideea unității apare ca o reacție la imposibilitatea Imperiului Austro-Ungar de a se reforma.

Cu alte cuvinte, accelerarea procesului de cristalizare națională se produce pe fundalul intrării în metastază a Imperiului Austro-Ungar. La fel și pentru bucovineni. Bucovinenii au un statut paradoxal mai bun decât al transilvănenilor în imperiu, dar și ei sunt confruntați cu germanizarea și cu rutenizare. Cât despre basarabeni, problema este acolo încă și mai complicată, fiindcă Imperiul Rus face imposibilă orice dezbatere deschisă cu privire la viitorul națiunii române în Basarabia. Avem un moment de liberalizare după Revoluția Rusă de la 1905, moment care este ulterior urmat de o represiune sălbatică a Imperiului Țarist, iar pentru basarabeni momentul 1918 este legat de Constatin Stere. Stere, alături de oameni pentru Pantelimon Halippa acționează decisiv pentru unirea cu România, iar unirea cu Regatul României trebuie înțeleasă și ca o reacție la bolșevizare. Să nu uităm că și în cazul Bucovinei și în cazul Basarabiei, trupele române sunt singurul obstacol în calea bolșevizării. Ca atare, ceea ce noi numim acest proces larg de unire de la 1918 se realizează pe fundalul acestor mutații spectaculoase: căderea imperiilor și apariția comunismului.

Rep.: În acest context, dacă ar fi să vorbim procentual, cât la sută din unire este șansa românilor – niște transformări pe scena internațională la care noi nu contribuim –  și cât la sută este inteligența politică a decidenților români din acel moment?

I.S.: În primul rând, elitele din toate cele trei provincii și-au dorit unirea. Lucrul acesta trebuie spus. Iar în spatele acestor elite se afla națiunea română din acele provincii, pentru că în Basarabia, în Bucovina și în Transilvania și Banat, actele de unire cu România au fost expresia voinței naționale. Lucrul acesta trebuie subliniat pentru că o propagandă tenace de natură sovietică a descris, de pildă, unirea Basarabiei ca o anexare a Basarabiei de către Vechiul Regat. Este totalmente fals. A existat, într-adevăr, o rezistență a elementului rusofon, dar cei care nu erau rusofoni, cei care erau români și reprezentau majoritatea provinciei, s-au raliat opiniei celor care susțineau unirea cu România.

Cât despre decidenții politici, este clar că România a intrat în Primul Război Mondial gândindu-se că este pregătită, dar totalmente nepregătită pentru acest război. Însă și-a salvat onoarea pe câmpurile de luptă de la Mărăști, Mărășești și Oituz, după care a fost obligată să încheie o pace separată dezastroasă cu Puterile Centrale. Mutațiile politice de care vorbiți au redimensionat câmpul european și le-au permis românilor să acționeze în mod decisiv. Iar aici, în fiecare dintre cele trei provincii, au existat mari personalități, personalități colosale, de un patriotism ardent, care au reușit să ia inițiativa. Să ne gândim că în fiecare dintre cele trei provincii a existat o reflecție asupra modului în care acest proces urma să fie realizat, iar în cazul Transilvaniei și Banatului, Proclamația de la Alba Iulia este dovada peremptorie a maturității extraordinare a acestei elite. Cât despre cei din Vechiul Regat, cu toate limitele lor, au avut această intuiție că este momentul României.

Dar să nu uităm că această unire s-a realizat pe două mari temelii: pe temelia sacrificiului soldaților români din Primul Război Mondial și pe temelia rezistenței poporului nostru la bolșevizare și la anarhizare. Pentru că fără aceste două temelii, 1918 nu ar fi putut avea loc. Fără sacrificiul teribil al celor care în 1916, 1917 și 1918 s-au luptat pentru această țară, și fără devotamentul românilor din provinciile alipite, toate aceste lucruri nu ar fi fost realizate.

Și, mai apoi, este vorba de personalități. România a avut atunci, la un moment dat, o pleiadă de personalități: cuplul regal Ferdinand și Maria, personalități de un devotament patriotic impecabil, Ionel Brătianu, care cu toate derapajele sale autocratice a fost un patriot autentic, Alexandru Marghiloman, care din perspectiva unui guvern germanofil a realizat unirea cu Basarabi, corifeii din provinciile alipite, Constantin Stere, care a jucat cartea germanofilă, dar a jucat-o în favoarea Basarabiei, Pantelimon Halippa, Ion Pelivan. În Bucovina: Iancu Flondor, Ion Nistor, Dionisie Cavaler de Bejan și alții și alții. Cât despre Transilvania, cred că orice român trebuie să se mândrească cu galeria de personalități pe care am avut-o atunci. Dacă ar fi să ne gândim doar la doi, la Iuliu Hossu și Iuliu Maniu, rar națiunea noastră a putut da personalități mai însemnate. Apoi este vorba de Alexandru Vaida Voevod, cel de atunci, nu cel din perioada interbelică, care a citit declarația de unire în Parlamentul de la Budapesta, de Vasile Goldiș, de supraviețuitorul memorandiștilor, Gheoghe Pop de Băsești, președintele Adunării.

Acestea sunt personaje tăiate în stâncă, care au făcut din români o națiune europeană. Noi nu avem de ce să ne rușinăm, pentru că românii și-au dat proba maturității lor. Și dintr-un popor inexistent pe harta Europei, au devenit un popor creator de stat.

Citește și

„Aceasta este drama României. Că la o sută de ani de la Ionel Brătianu și de la Iuliu Maniu îi avem pe Liviu Dragnea și pe Viorica Dăncilă”. Interviu cu Ioan Stanomir despre momentul 1918 – partea a II-a

(Sursa Foto: Inquamphotos/ Autor: George Călin)