Arta fofilării

O rușinoasă fugă de asumarea răspunderii. Asta e tot ce vedem în aceste zile și începe să devină stil de guvernare. Președintele Iohannis și premierul Orban au aruncat pe ultima sută de metri toată responsbilitatea în curtea școlilor, pe umerii directorilor și primarilor, pentru a scuti guvernul de orice răspundere în cazul în care iese prost după 15 septembrie.

Evident că descentralizarea totală este un lucru bun, trebuia făcută mai demult, dar în nici un caz așa, peste noapte și fără a asigura în prealabil finanțare, baza materială și mai ales timp pentru organizare. Sigur că sunt școli care știu exact ce au de făcut și vor începe noul an fără probleme majore. Dar există la fel de multe școli unde problemele nu pot fi rezolvate pocnind din degete și mai ales fără bani.

Cum rezolvă un director de școală fără resurse, de azi pe mâine, problema informatizării, dotarea elevilor cu tablete sau laptopuri, instruirea profesorilor, investițiile în spații noi acolo unde situația o cere? De unde să facă rost primarul unei localități cu buget redus de fonduri pentru investiții masive într-o școală care, pe lângă problemele curente, are acum nevoie de o întreagă infrastructură la care nici nu visa până mai ieri?

Sigur, veți spune, nici directorii de școli sau primarii nu trebuiau să aștepte începutul școlii sau decizia ministerului pentru a prelua inițiativa. Chiar și în lipsa unei decizii clare de la minister, este evident că responsabilitatea organizării claselor le revine lor în primul rând, nu ministrului educației.

Însă România este țara în care toată lumea privește în sus. Toți așteaptă să li se spună cum să facă cele mai mici și neînsemnate lucruri. Problemele delicate, crizele, nu se rezolvă, ci sunt pasate altora. De ce să riști o soluție proastă, când poți pune problema în brațele altcuiva sau să o amâni la nesfârșit?

Arta fofilării la români vine dintr-o lungă tradiție a incompetenței și a lipsei de curaj, din mentalitatea bizantină a aranjamentelor fără autor clar făcute pe sub masă, din șmecheria funcționarului care a învățat că o decizie proastă îl poate omorî, în timp ce lipsa unei decizii te salvează de la decapitare.

Iar fuga de răspundere a ajuns sport național cu exemple la vârful statului.

Uitati-vă, de pildă, la președintele Klaus Iohannis sau la premierul Ludovic Orban, cum pun problema când sunt întrebați despre traseiști. Amândoi se declară ferm împotriva, dar nici unul nu se consideră responsabil pentru încălcarea promisiunii că PNL nu va mai primi trădători din alte partide. Or, de voința directă a șefului de partid și a liderului informal de la Cotroceni depinde dacă traseismul continuă ca practică politică sau nu.

Ca doi acrobați politici versați, cei doi s-au spălat pe mâini de orice răspundere din vorbe, ca și cum nu ei ar conduce partidul și țara, ca și cum racolările sunt decise de portarii din Modrogan, Palatul Victoria sau Cotroceni.

Având sub ochi exemplul iluștrilor conducători, nu-i de mirare că ministrul educației, Monica Anisie, le răspunde tuturor criticilor săi bătându-le orazul că nu sunt în stare de nimic: ”Toată lumea critică, nimeni nu vine cu soluții! Aștept soluții, dacă au!”.

Greu de imaginat ceva mai scandalos. Adică Ministerul Educației creează premisele haosului în școli, printr-o decizie comunicată tardiv, dar tot ministrul se plânge că oamenii nu se descurcă singuri. Dacă toate soluțiile la numeroasele probleme apărute la începerea școlilor trebuie să vină din afara ministerului, atunci nu văd de ce mai avem nevoie de ministru.

Însă declarația ministrului Anisie nu reprezintă altceva decât un bun exemplu de artă și precizie în aruncarea pisicii moarte peste gardul vecinului.

Sunteți invitați să vă descurcați singuri și să nu mai cârtiți atât. Guvernul nu are soluții, dar în generozitatea lui se arată dispus să țină cont de ele în caz că vă vin idei.

Acest spirit de lașitate administrativă s-a răspândit mai repede ca virusul, inclusiv în justiție. Procurorii nu mai mișcă aproape nimic, ajungând să-i scoată din minți până și pe politicieni cu inactivitatea lor.

Cele mai spectaculoase flick flak-uri le-a făcut însă dosarul 10 august, altă pisică moartă făcută ping-pong între procurori. Fostul procuror general a aruncat-o la DIICOT, care a omorât în prima fază dosarul. Hosu a întrebat-o pe Scutea discret dacă e bine, actualul procuror general i-a dat tot discret semn că e ok.

După ce a a ieșit tămbălău public, procurorul general s-a învârtit puțin în jurul ordonanței de clasare și în cele din urmă a pus-o tot pe Hosu să ia o decizie, care a resuscitat dosarul. Acum pisica moartă sare de la o instanță la alta, din cauza incopetenței șefei DIICOT, care a sesizat în mod greșit Curtea de Apel cerând redeschiderea anchetei.

În final, nimeni n-a pățit nimic, nimeni nu răspunde pentru lungul șir de erori și bălbâieli din dosarul 10 august. Lipsa de responsabilitate s-a manifestat la cel mai înalt nivel, pe un subiect atât de sensibil, care a bulversat societatea românească în urmă cu doi ani.

Arta fofilării se învață însă de acasă, n-au inventat-o politicienii, miniștrii, funcționarii sau procurorii. Este matricea culturală în care mulți își cresc copiii, inițiați de mici în arta amânării deciziei la nesfârșit și a arătatului cu degetul către celălalt. Mereu alții sunt de vină, nu noi. Alții trebuie să facă, nu noi.

Așa ajungem să luam decizii pe ultima sută de metri, deși cu toții știm că școala începe în fiecare an pe 15 septembrie.

N-o să uit curând o experiență personală. Întâmplarea reprezintă chintesența gândirii funcționărești din România. Cerusem o informație dintr-un minister, iar răspunsul întârzia nepermis, cu toate că era vorba de ceva destul de inofensiv. Hârtia cu răspunsul se plimba dintr-un departament la altul, pentru semnături.

Când am întrebat de ce este nevoie de atâtea aprobări pentru un banal răspuns, mi s-a răspuns cu tâlc de un funcționăraș versat: Pentru că prin hârtie și prin atâtea semnături nu trece glonțul.

Un alt mod de a spune că nimeni nu-și asumă, de fapt, nimic, în caz că iese prost. Ne acoperim toți cu semnături, iar în final ne blindăm cu o hârtie.

Așa merg lucrurile în statele nefuncționale, în care lipsește curajul deciziei, iar răspunderea se diluează până la dispariție. Băltim azi într-o indecizie continuă, într-o exasperantă paralizie funcționărească, specifică țărilor conduse de lideri slabi și cu sisteme de educație precare.