Articolele din Codul de Procedură Penală contestate de Asociația Forumul Judecătorilor. De ce magistrații le consideră neconstituționale

Asociația Forumul Judecătorilor din România solicită Curții Constituționale să încuviințeze depunerea unui set de argumente în legătură cu o serie de obiecții de neconsituționalitate aduse modificărilor la Codul de Procedură Penală și la legea de organizare judiciară. FRJ cere să intervină printr-un așa numit amicus curiae, prin care se permite persoanelor calificate într-un anumit domeniu să participe la procedură, observațiile fiind de natură să sprijine soluționarea corectă a cauzei.

Exemple de articole contestate la Codul de Procedură Penală

29. La articolul 61, alineatul (1) se modifică și va avea următorul cuprins: „Art. 61. – (1) Ori de câte ori există probe sau indicii temeinice cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate:”

Obiecția ridicată de Forumul Judecătorilor din România

Textul încalcă art.1 alin.5 in componenta referitoare la claritatea legii si art.21 alin.3 din Constituție referitor la procesul echitabil.
Echitatea procedurii, privita in ansamblul sau, este raportata in primul rând la desfășurarea procesului penal potrivit principiului legalității, in condițiile legii organice care reglementează regulile de drept procesual. Prin modificarea adusa, legiuitorul acorda o competenta unui alt organ decât cel judiciar potrivit art.103 C.pr.pen., sa identifice probe si sa dea valoarea probatorie, respectiv organelor de constatare care nu au acest atribut. Organele de constatare nu sunt organe judiciare, dimpotrivă, agentul constatator având chiar aptitudinea de a fi audiat in calitate de martor. Legiuitorul se arata inconsecvent cu privire la rolul organului de constatare si la competenta sa. Acesta, din datele pe care le percepe in mod nemijlocit, își poate forma o suspiciune rezonabilă, apreciere raportată la un spectator obiectiv si imparțial, mai mult decât atât chiar specializat potrivit art.61 lit.a)-c) C.pr.pen. Proba poate fi obținută, in mod legal, printr-un procedeu probatoriu, materializat in mijloc de proba. Or, legiuitorul a înțeles ca organul de constatare sa aibă competenta numai in a efectua o percheziție corporala sau ale vehiculelor (procedeu probatoriu), de a-l prinde pe făptuitor si de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penala. Prin întreaga reglementare, interpretata sistematic si istoric, a disp.art.61 C.pr.pen., competenta organului de constatare nu poate fi extinsa peste limita prevăzută in cadrul acestor dispoziții sau, prin conferirea unor noi competente, altele decât cele care sunt deja reglementate, in vederea realizării scopului propus prin modificarea adusa disp.art.61 alin.1 C.pr.pen. În lipsa modificării acestor competente, organul de constatare nu va avea posibilitatea sa constate infracțiuni.

Alt exemplu de artiol contestat

193. La articolul 305, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alin. (11), cu următorul cuprins: „(11) În celelalte situații, altele decât cele menționate la alin. (1), organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă. În termen de maximum un an de la data începerii urmăririi penale cu privire la faptă organul de urmărire penală este obligat să procedeze fie la începerea urmăririi penale cu privire la persoană, dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru a dispune aceasta măsură, fie la clasarea cauzei.”

Obiecțiile ridicate de Forumul Judecătorilor

”Stabilirea unei durate fixe maxime a procesului penal efectuat înainte de identificarea unui posibil autor al unei infracțiuni încalcă dispozițiile art. 20 din Constituție rap. la art. 2 și art. 3 din Convenția EDO în latura procedurală deoarece organele de urmărire penală vor fi obligate să oprească anchetele penale în cauzele în care cercetează acuzații de rele tratamente, tortură ori ucidere a unor persoane, atunci când după începerea urmăririi penale cu privire la faptă probele administrate nu permit formularea unei acuzații cu privire la o persoană. Contrar standardului convențional, conform căruia „Pentru ca ancheta să fie considerată „efectivă” trebuie, în principiu, să fie de natură să conducă la stabilirea faptelor cauzei și la identificarea și pedepsirea persoanelor răspunzătoare. Aceasta nu este o obligație în ceea ce privește rezultatele care trebuie obținute, ci în ceea ce privește mijloacele care urmează să fie folosite.” (M.C. și A.C. împotriva României, par. 111) legiuitorul stabilește prin modificarea adusă art. 305 C.pr.pen. o obligație de rezultat ce trebuie realizată într-un timp de doar un an. Neobținerea acestui rezultat, în această unitate de timp, va avea ca efect oprirea anchetei penale, cu consecința imposibilității de a realiza o anchetă efectivă în vederea protejării acestor valori. Redeschiderea urmăririi penale în cazul soluțiilor de clasare întemeiate pe noile dispoziții va fi imposibilă atât timp cât prin această soluție încetează posibilitatea legală de a mai căuta și administra mijloace de probă în vederea stabilirii dacă a fost sau nu comisă o infracțiune și cine este autorul ei.
Pentru aceleași motive, noua reglementare încalcă dispozițiile art. 22 din Constituție deoarece statul nu va mai putea garanta o protecție efectivă a dreptului la viață, a dreptului la integritate fizică și psihică ale persoanei.
Soluția obligatorie de clasare a cauzei este, între altele, în directă contradicție cu:
– prezumția absolută instituită de art. 488 ind. 1 alin. 2 lit. b) C.pr.pen. în sensul că până la un an inclusiv de la începerea urmăririi penale, indiferent dacă în cauză a fost sau nu efectuată în continuare urmărirea penală față de o persoană, durata procedurii este considerată rezonabilă și nu poate fi contestată;
– art. 5 C.pr.pen. care nu condiționează aflarea adevărului într-o cauză de împlinirea unui termen procedural;
– art. 314 alin. 1 lit. a) C.pr.pen. care condiționează soluția clasării doar de obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată, coroborat cu existența unuia dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. 1 C.pr.pen., fără nicio trimitere la dispozițiile art. 305 alin. 1 ind. 1 C.pr.pen.;
Această necorelare legislativă nu asigură claritatea și previzibilitatea necesară normelor procesual penale și încalcă, astfel, art. 1 alin. 5 din Constituție, așa cum a fost dezvoltat în jurisprudența Curții Constituționale a României.
Se încalcă și art. 21 alin. 3 din Constituție (dreptul la un proces echitabil) deoarece, în cauzele complexe, probatoriul necesar a fi administrat pentru a se stabili persoana asupra căreia planează suspiciunea comiterii infracțiunii poate depăși termenul de 1 an (accidente de muncă, spre exemplu, unde expertizele se efectuează pe parcursul mai multor luni).
Or, instituirea obligației de clasare a cauzei după un an de la începerea urmăririi penale in rem, daca nu a putut fi identificat un suspect in cauza încalcă in mod evident garanțiile instituite pentru protejarea dreptului la viață, respectiv obligația de a realiza o anchetă efectivă pentru identificarea și pedepsirea autorului. Este cunoscut practicienilor dreptului, dar nu numai, faptul ca in multe dintre cazurile de omor realizarea unui cerc de suspecți (în sensul comun al cuvântului, nu al celui procedural penal) este foarte dificila in termen scurt, ca verificarea si validarea prin probe a diverselor variante de ancheta pot conduce la restrângerea numărului de persoane bănuite, dar nu si la acuzarea lor in sens procedural. Este, evident, exclusa opțiunea continuării urmăririi penale fata de un suspect fără probe suficiente (fata de standardul cerut pentru învinuire), sub presiunea timpului (un an de la începerea urmăririi penale in rem), doar pentru a putea continua cercetarea într-un astfel de dosar penal. Chiar textul art.305 alin.1/1 cere îndeplinirea condițiilor legale pentru a dispune continuarea urmăririi penale in personam. Urmărirea penala in rem este începută imediat după cunoașterea faptei, in astfel de cazuri, in care existenta faptei este evidenta: descoperirea cadavrului ori a victimei asupra căreia a avut loc tentativa de omor. Dar stabilirea autorului si învinuirea lui formala (prin aducerea la cunoștință a calității de suspect) poate fi foarte dificila. Inclusiv probele care sunt administrate in astfel de cauze necesita un timp destul de mare (expertize medico-legale, compararea AND-ului), iar in lipsa unora dintre ele formularea acuzării fata de o persoana concreta este dificila. Situația este si mai complicata in cazul cadavrelor descoperite târziu ori a persoanelor dispărute si declarate moarte. Peste tot in lume învinuirea unei persoane in procesele privind omorurile necesita o perioada destul de importanta de timp, care tine de dificultatea administrării probatoriului, dar si de gravitatea acuzației. Obligația de a dispune clasarea in termen de un an in cauzele in care, deși a fost începută urmărirea penala, aceasta nu a putut fi continuata fata de un suspect, reprezintă, in fapt, pentru toate celelalte infracțiuni, o ignorare si o scurtare a termenelor legale de prescripție, la o durata care depășește cu puțin acest termen de 1 an (căruia i se adaugă doar timpul scurs intre săvârșirea infracțiunii si momentul începerii urmăririi penale in rem).”

Obiecțiile ridicate de Forumul Judecătorilor la modificările aduse Codului de Procedură Penală și la legea de organizare judiciară se întind pe 61 de pagini. Documentul integral poate fi consultat aici.