Autoportretul unui campion. David Popovici, copilul care lua micul dejun la trei dimineața ca să înoate la cinci: M-am trezit vorbind în apă. Nu în capul meu, ci chiar în apă sau poate că vorbeam cu apa. Am spus la fiecare două mișcări: „Îmi place la nebunie”

David Popovici, care a obținut cel mai bun timp din semifinalele Campionatului Mondial de Natație de la Budapesta cu nou record mondial de juniori, a publicat pe data de 14 iunie, în publicația elvețiană swimswam.com un autoportret în care își mărturisește pasiunea pentru înot. David Popovici (17 ani) povestește, într-un text scris la persoana întâi, cum se trezea dimineața la trei pentru a lua micul dejun, astfel încât să înceapă antrenamentele de înot la ora cinci.

Popovici relatează cum studia la televizor cursele de la Beijing din 2008 ale lui Michael Phelps iar  tatăl său îngheța ecranul pentru a-i arăta greșelile pe care le făce în apă, ”ca să-mi explice că între mine și acel monstru erau „doar” multe ore de antrenament”.

Pasiunea pentru sport reiese din relatarea cursei de 100 de metri liber de la Jocurile Olimpice de la Tokio: ”M-am trezit vorbind în apă. Nu în capul meu, ci chiar în apă – sau poate că vorbeam cu apa. Am spus la fiecare două mișcări: „Îmi place la nebunie”.

Luni, David Popovici a câștigat medalia de aur la Campionatele Mondiale de Natație în proba de 200 metri liber. El a stabilit și un nou record mondial pentru juniori, după ce îl stabilise pe precedentul în semifinale. Finala de 100 m liber, în care David Popovici e favorit, va avea loc miercuri, de la ora 19.22.

Redăm mai jos textul integral:

”Obiectivul meu este să nu-mi schimb niciodată mentalitatea, să nu uit cel mai important lucru dintre toate: că sportul este distractiv.

Persoana care sunt astăzi este suma tuturor lucrurilor care mi-au fost dăruite de către oamenii care mă iubesc, cu răbdare și atenție. În plus, este ceva care este doar al meu.

Familia mea a fost, este și va fi mereu punctul meu de sprijin. Ei m-au forjat, mi-au modelat modul de gândire, modul de a vedea lumea, dar și abordarea mea față de sport. Mama, tata și Adrian, antrenorul meu, sunt adulții de la care am învățat cel mai mult și îl putem include și pe fratele meu, cu 8 ani mai mare decât mine, în această listă de profesori ai vieții.

Poate că am început de la sfârșit, ca să vă povestesc despre mine, dar adevărul este că nicio poveste nu începe de la început și chiar și atunci când ne naștem, suntem deja în mijlocul a ceva.

În orice caz, o iau de la capăt.

M-am născut și am crescut în București, capitala de stat a României, un oraș care se mândrește cu aproape 3 milioane de oameni – trei din 19 locuitori din întreaga țară. Este un oraș mare și plin de viață și a fost punctul meu de pornire în lume.

Am fost un copil activ – foarte activ. Și știu că mulți oameni spun asta, mai ales cei care mai târziu au devenit sportivi, dar eu eram mereu în mișcare. Nu mi-am dorit niciodată jucării, mașini sau jocuri video: Era suficient să mă las să mă joc cu pietre, bețe și orice găseam prin parcuri și grădini pentru a mă face fericit. De exemplu, îmi plăcea să mă joc cu insectele. Ochii mei au fost mereu preocupați să capteze noi stimuli, în căutarea constantă de a descoperi cum este făcută lumea, pornind chiar de la piesele care o compun.

Mereu în mișcare, mereu trează, mama mă ducea în parc în cărucior și închideam ochii timp de o jumătate de oră. Și când spun asta, mă refer la exact 30 de minute. În timp ce ceilalți copii petreceau ore întregi dormind, eu simțeam în mine o alarmă biologică, de parcă zilele erau prea frumoase ca să le irosesc așa. Erau prea multe lucruri care mai trebuiau descoperite.

Chiar și astăzi, în ciuda eforturilor de pregătire, a studiilor și a vieții pe care o duc, nu mă pot odihni niciodată după-amiaza. Încerc, dar cel mult dorm două minute înainte de a simți dorința de a începe să fac altceva. De ceva timp, am găsit modalitatea de a-mi recăpăta energia. Sting lumina, închid telefonul, închid ochii și mă relaxez. Nu dorm, ci folosesc acest timp pentru mine – un fel de meditație în care găsesc puterea de a face față restului zilei.

Acesta este motivul pentru care am început să înot.

Părinții mei au decis să mă ducă la piscină, aceeași în care mă antrenez și astăzi, pentru a arde o parte din acea energie – sau cel puțin pentru a o canaliza – și, de asemenea, pentru a-mi trata scolioza.

Cu apa, a fost dragoste la prima vedere. Punct și de la capăt. Îmi amintesc fiecare moment al primei mele lecții de înot. Îmi amintesc că m-am simțit imediat în locul potrivit – ca un pește. Ok, trivial, dar adevărat. Sunt slab, am brațe lungi și mâini mari. În apă, corpul meu filiform își găsise încrederea care, pentru cei care sunt ca mine, este greu de găsit la acea vârstă.

Din acea zi, apa nu a fost doar locul în care mă simt bine, ci și fabrica în care îmi pot construi visele, îmi pot hrăni pasiunea.

Timpul în care nu înotam mi-l petreceam urmărind legendele înotului. În fiecare dimineață pe care o aveam liberă de la școală, fugeam în sufragerie imediat ce mă trezeam și puneam la televizor cursele de la Beijing 2008: Michael Phelps în toată gloria sa. Îi studiam mișcările, iar tata îngheța ecranul ca să-mi arate greșelile pe care le făceam în apă, ca să-mi explice că între mine și acel monstru erau „doar” multe ore de antrenament.

Am urmărit acele videoclipuri până când le-am învățat pe de rost. Le-am urmărit cel puțin cinci ani la rând, de la 7 la 12 ani, și dacă ar fi fost DVD-uri în loc de videoclipuri de pe YouTube, aș spune că le-am consumat la propriu. Apoi, începând cu anul următor, diminețile nu au mai fost atât de libere, pentru că am început să înot de două ori pe zi.

Mi-a fost foarte greu să mă trezesc devreme – nu înțelegeam de ce trebuia să înot la ora 5:00 dimineața. Obiceiurile mele alimentare nu au făcut situația mai ușoară. Obișnuiam să iau micul dejun cu două ore înainte de înot. Iar antrenamentul la ora 5:00 însemna să stau la masă la ora 3:00 dimineața. Nu a existat niciun moment în care părinții mei să nu-mi pregătească micul dejun, arătând o dragoste infinită pentru mine și un respect enorm pentru visele mele.

La 13 ani este dificil să vezi dincolo de efortul zilnic, să vezi importanța fiecărei cărămizi care construiește un viitor solid. La fel ca tehnica mea de înot. Desigur, este în mare parte naturală; instinctul meu este cel care mă determină să înot într-un anumit fel, dar am lucrat mult și continui să o fac împreună cu antrenorul meu.

Ore și ore petrecute pe fiecare detaliu în parte. Adrian și cu mine vorbim foarte mult despre înot, am putea petrece zile întregi discutând despre tehnică și legendele din trecut, fără să ne plictisim nicio secundă. Potrivit multora, felul în care înot are legătură cu stilul lui Ian Thorpe.

Fără îndoială, această tehnică a fost o sursă de inspirație pentru mine. Mai mult de 20 de ani mai târziu, sunt liber să înot în acest mod.

Și spun „liber” pentru că el a fost primul care a încercat să regândească stilul liber, într-un fel sau altul. Și-a asumat riscul de a schimba regulile unui sport în care, la începutul noului mileniu, oamenii credeau că știu deja totul despre el. Bătăi lungi, foarte lungi, și răbdarea de a aștepta ca trupul să termine întreaga fază de alunecare. Este dificil să ai răbdare în timp ce înoți 100 sau 200 de metri, dar apa este cea care o cere, iar noi trebuie să o ascultăm.

Dacă mi s-ar fi spus în urmă cu doi ani că acel copil incapabil să tragă un pui de somn după-amiaza s-ar fi aflat în camera de apel la Jocurile Olimpice, alături de campioni precum Caeleb Dressel sau Kyle Chalmers, probabil că aș fi spus că ești nebun sau că a fost doar un vis.

M-aș fi simțit ca o furnică mică, sau mai degrabă ca un gândac, ca cele cu care mă jucam în copilărie.

Dar, în urmă cu câteva luni, s-a întâmplat cu adevărat. Eram în camera de apeluri la Jocurile Olimpice de la Tokyo și gândurile mele m-au surprins cumva: „Este adevărat, cei din jurul meu sunt giganți ai înotului; au scris pagini importante ale acestui sport – aceleași pagini pe care unii copii le vor privi și revedea la televizor până când le vor învăța pe de rost. Dar și eu sunt aici, și sunt și eu un gigant. Am câștigat acest loc, iar Jocurile Olimpice ne învață că fiecare culoar are o șansă.”

M-am simțit foarte bine la Tokyo și sper din tot sufletul să particip la mai multe ediții, pentru că Jocurile Olimpice sunt un altceva. Sunt o lume diferită, în care poți lua prânzul și poți merge cu autobuzul chiar lângă adversarii tăi. Jocurile Olimpice reprezintă adevărata esență a sportului. Și de aceea nu vreau să uit niciodată cât de mult mă distrez – cât de mult îmi place să fac ceea ce fac.

A fost în timpul celei de-a doua reprize de 50 de metri a celor 100 de metri liber când m-am trezit vorbind în apă. Nu în capul meu, ci chiar în apă – sau poate că vorbeam cu apa.

Am spus la fiecare două mișcări: „Îmi place la nebunie.”