Béla Markó, fost lider UDMR, editorial în presa maghiară: Cu siguranţă nu va exista o nouă ordine mondială, dar multe lucruri se vor putea schimba, şi nu în favoarea maghiarilor (I)

România este pro-americană, Ungaria este anti-americană. România încearcă să îndeplinească de voie de nevoie criteriile de la Bruxelles, Ungaria ar dori să se elibereze de jugul Bruxelles-ului. România se supune necondiţionat cerinţelor NATO şi UE chiar şi în privinţa susţinerii Ucrainei, Ungaria are mai degrabă o opinie diferită. Ungaria a permis apariţia unei fisuri în cooperarea de la Visegrad, iar România este probabil satisfăcută de acest lucru, deoarece astfel se va putea reaşeza în zonă şi raportul de forţe, scrie fostul lider UDMR, Béla Markó, în publicația de opoziție Nepszava.

În a doua jumătate a anilor ’90, în cadrul unei şedinţe a coaliţiei guvernamentale, m-a abordat preşedintele celui mai mare partid de guvernământ, PNŢCD, Ion Diaconescu, spunându-mi: „Ar trebui ca şi guvernul dvs să ajute în acest sens”. Am replicat: „Dar domnule preşedinte, este vorba despre guvernul nostru, aici la Bucureşti. Fireşte, vom discuta cu premierul ungar să vină în ajutor.” După câteva clipe de derută primul om al partidului ţărănist, la vremea respectivă şi preşedintele Camerei Deputaţilor, a bufnit în râs împreună cu ceilalţi prezenţi.

Ion Diaconescu aparţinea generaţiei de politicieni care şi-au putut exprima după 1989 din nou opiniile, dintre care mulţi membri de elită au fost închişi în anii ’50-’60. Unii dintre ei făceau politică încă de tineri, între cele două războaie. Cu toate că se poate afirma că nici acest partid şi nici PNL nu erau filo-maghiari la vremea respectivă, erau dispuşi să mai schimbe atitudinea fie din considerente tactice, fie din convingere sinceră, dar au dezvoltat cu noi o relaţie de parteneriat şi după câţiva ani de opoziţie, în 1996, am format un guvern comun.

Inutil de spus că nu a fost uşor, în cele din urmă am ajuns la un acord fără precedent ca UDMR să facă parte din noul guvern. Ne aflam înaintea aderării la NATO, la UE şi probabil că a fost nevoie şi de acest scop comun pentru ca atât ei, cât şi noi, să depăşim ideile preconcepute.

Nici nu-mi mai amintesc în ce sens am fi avut nevoie de ajutor din partea Ungariei când am fost întrebat de liderul PNŢCD. De altfel, nu era neobişnuit că eram consideraţi ca şi cum eram nişte străini mai de soi care vorbeam de fapt şi în numele Ungariei. Naţionaliştii români ne considerau drept a cincea coloană din ţara vecină, iar partenerii noştri de coaliţie încercau să profite de pe urma relaţiilor noastre politice cu Ungaria pentru înlesnirea integrării României.

În interiorul ţării interesul nostru comun era fireşte şi reducerea tensiunilor româno-ungare, iar relaţiile cu Ungaria puteau să contribuie la acest lucru. Nici la acel moment nu făcea nimeni politică doar din sentiment, de fapt şi noi nu puteam avea decât avantaje de pe urma aderării, poate chiar mai mari decât majoritatea română – dacă mă refer la majoritatea Europei făra frontiere.

Era deci chiar şi un argument suficient pentru a coopera, dar guvernarea comună servea de la sine înţeles şi adoptării unor dispoziţii constituţionale fundamentale privind administraţia locală, retrocedarea bunurilor naţionalizate. Aveam o relaţie aparte cu partenerii noştri români, discuţiile din coaliţie erau presărate de vorbe scăpate întâmplător sau voit, dar oricât ar părea de ciudat, pentru aşa ceva a fost nevoie de a spune lucrurilor pe nume.

Nici noi nu am ascuns faptul că nu este vorba de dragoste, ci de un menaj de interese, iar la rândul lor şi ei erau capabili să recurgă la autoironie. Mai ales vechii ţărănişti. Acelaşi Ion Diaconescu, care vedea în spatele meu umbra guvernului ungar, îmi relata pe jumătate naiv, pe jumătate cu viclenie ce sperietură au tras deţinuţii politici din Aiud când s-a aflat că noul preşedinte al SUA este John Kennedy. S-a vehiculat că, judecând după numele său, preşedintele trebuie să fi fost clar de origine maghiară şi acest lucru nu este ceva de bun augur pentru România. Istoria zbuciumată a primei jumătăţi din secolul 20, nesiguranţa destinului din Transilvania exista nu doar în noi, ci şi în ceilalţi.

Amintirile a două războaie mondiale, atrocităţile comise între noi sau împotriva altora nu au dispărut nici după 1989 din mintea generaţiei mai vechi. În mintea noastră, a celor mai tineri erau încă vii întâmplările din martie 1990 de la Târgu Mureş cu tot ce a însemnat: sângele vărsat, oraşul distrus, miile de maghiari care au fugit din ţară. Toţi făceam politică în condiţiile unor temeri europene sau balcanice, fiind îndrumaţi de speranţe paneuropene. Nu era vorba de nimic nou şi am acceptat la un moment dat să guvernăm împreună cu partidele române. România a aderat la NATO şi la UE, dar colaborarea româno-maghiară a fost şi este, evident, necesară şi în continuare./…/

Sursa: Nepszava/ Rador/ Traducerea: Imola Stănescu